Constructivism și Identitate Europeană în Tratatul de la Lisabona

Constructivism şi identitate europeană în Tratatul de la Lisabona

1) Conceptul de identitate. Tipologie

După cel de-al doilea război mondial, Europa a pierdut supremaţia pe care o deţinea la nivel mondial în favoarea Statelor Unite. Statele europene nu mai sunt actori puternici, capabili să influenţeze jocul internaţional. Aflaţi în această situaţie, „ei încearcă să compenseze această slăbiciune relativă prin crearea unei Europe unificate – un efort ce le absoarbe multe energii ”. Statele se văd obligate în permanenţă să ia decizii cu implicaţii majore, oscilând între cele două coordonate: integrarea şi cooperarea şi fiindu-le greu sa traseze limitele între cele două.

Înainte de apariţia UE, coordonarea politicii externe între statele membre ale CE se desfăşura în cadrul Cooperării Politice Europene(CPE), lansată în 1970 şi extinsă prin Actul Unic European (1986-1987). CPE consta în consultările periodice dintre miniştrii afacerilor externe, şi în contacte permanente între administraţiile lor. Aceştia au convenit să se informeze cu privire la orice problemă importantă a politicii externe, să ajungă la un punct de vedere comun şi, în măsura în care era posibil, să adopte o poziţie comună.

Identitatea se defineşte ca principiu şi ca raport logic. Ca principiu logic, înseamnă faptul că un lucru este ceea ce este, adică nu devine altceva, adică faptul că, în acelaşi timp şi sub acelasi raport, nu se schimbă. În acelaşi timp înseamnă că nu putem afirma simultan proprietăţi contradictorii despre acelaşi lucru. De exemplu, un obiect nu poate ocupa, simultan, poziţii diferite în spaţiu, sau nu poate avea, simultan, culori diferite etc .

Identitatea (în latină: identitas) provine din id şi ens, adică dintr-un pronume şi un substantiv care, ca noţiune, desemnează însăşi esenţa (ens: ceea ce este în sine şi se manifestă existând). La fel stau lucrurile şi în gândirea greacă, unde adverbul evlos desemnează “ceea ce este înlăuntru”, adică interiorul sau conţinutul.

Contextul socio-politic şi economic actual este guvernat de o accentuată tendinţă către globalizare, mai ales în registru economic, însă, pe de altă parte, de o fărâmiţare politică şi o explozie a naţionalismelor care a generat două întrebări esenţiale atât la nivel individual cât şi de grup: “Cine sunt eu?” şi “Cui aparţin?” Cu alte cuvinte: “Ce identitate am?”

Conceptul de identitate, în multitudinea formelor sale de exprimare este în ultimul timp atât de uzitat, încât înţelesul său a devenit din ce în ce mai ambiguu şi mai opac. Acest aspect este amplificat de faptul că din punct de vedere ştiinţific sensul conceptului de identitate nu este pe deplin clarificat rămânând deschis polemicilor şi dezbaterilor, mai ales în arealul ştiinţelor sociale.

Preocupările cu privire la termenul de identitate îşi au originea în biologie, psihologie, relaţiile culturale, însă de fiecare dată definirea sa a depăşit graniţele obiectivităţii ştiinţifice, fiind o armă politică utilizată în conflictele de factură etnică, religioasă, în situaţiile în care state artificial create au dorit să îşi justifice existenţa. Inexactitatea definiţiilor de natură ştiinţifică permit interpretări formulate ad-hoc, cu substrat politic, şi cu scopul de a demonstra chestiuni care se subscriu şi unor interese mai mult sau mai puţin obscure.

În sens larg, identitatea reprezintă sentimentul de apartenenţă la un grup social cu care individul împărtăşeşte în comun o serie de sentimente. Sentimentul de apartenenţă se poate manifesta cu privire la familie, ţară, popor, etnie, ideologie, grup profesional etc. De altfel, din aceste "tipuri" de sentimente de apartenenţă derivă diversele forme de identitate precum: identitatea naţională, identitatea culturală, identitatea etnică, identitatea de grup ori forme mai noi precum identitatea-europeană .

Conceptul de identitate naţională se poate referi în egală măsură la trăsăturile distinctive ale unui grup ca naţiune (aceeaşi descendenţă, limbă, cultură, religie), cât şi la sentimentul de apartenenţă al unui individ la acestea (manifestat prin respectarea obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor specifice)