Cetățenia Europeană

INTRODUCERE

Scopul lucrării este cercetarea teoretică a reglementărilor de drept internaţional public referitoare la populaţia statelor ( tratate speciale pentru protecţia minorităţilor în diferite state; principii şi norme referitoare la expulzarea şi extrădarea unor persoane şi în materie de drept de azil; documente internaţionale care definesc noţiunea de refugiat).

Baza ştiinţifică a cercetărilor o constituie lucrărilor savanţilor şi specialiştilor în drept internaţional public: Grigore Geamănu, Marţian Niciu, Dumitru Mazilu, Ion Diaconu, Moca Gheorghe, Matei Basarab, Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu, Stelian Scăunaş, Aurora Ciucă, Delcea Mihai, Pierre Vellas, Charles de Visscher, Corneliu-Liviu Popescu, Dumitru Virgil Diaconu, etc.

În Europa, primele reglementări de drept internaţional referitoare la populaţia statelor au apărut în secolul al XVIII-lea. În anul 1815 a fost încheiat "Tratatul de la Viena" între Ţările de Jos, Anglia, Rusia, Prusia şi Austria prin care se garanta libertatea de conştiinţă pentru minorităţile existente pe teritoriul lor. Un alt tratat a fost cel încheiat în anul 1856 la Paris prin care se interzicea discrimnarea rasială între diferitele grupuri sociale. În anul 1878, a avut loc Congresul de la Berlin unde s-a dicutat şi despre garantarea drepturilor personale patrimoniale politice şi a libertăţii de conştiinţă a poparelor din Imperiul Otoman.

După primul război mondial, tratatele de pace şi tratatele speciale cu privire la protecţia minorităţilor din anumite state europene au stipulat egalitatea în drepturi a acestor minorităţi cu ceilalţi cetăţeni ai statelor respective. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase şi Bogdan Aurescu în lucrarea Drept internaţional contemporan, evidenţiază faptul că, potrivit dreptului internaţional, „populaţia statului este alcătuită din persoane fizice având cetăţenia acestuia. Alţi autori definesc populaţia ca fiind formată din totalitatea persoanelor (cetăţeni, străini sau apatrizi) care trăiesc pe teritoriul unui stat şi sunt supuse jurisdicţiei acestuia. Un stat nu poate exista fără populaţie, el fiind înainte de orice o colectivitate umană.”

Vasile Creţu în cartea Drept internaţional public consideră că „populaţia reprezintă, alături de teritoriu şi de autoritatea guvernamentală, unul din elementele constitutive necesare pentru existenţa însăşi a statului.”

Aurora Ciucă, în cartea Drept internaţional public, pune în evidenţă faptul că „populaţia, în general poate fi definită ca totalitatea indivizilor ce trăiesc pe un anumit teritoriu”.

CETĂŢENIA EUROPEANĂ

1.1.Protecţia internaţională a minorităţilor (protecţia grupurilor)

Reglementări convenţionale privind recunoaşterea unor drepturi ale minorităţilor naţionale, dar în mod discriminator, erau impuse anumitor state, iar nu tuturor statelor au apărut în secolele XVIII-lea şi al XIX-lea.

Istoria protecţiei minorităţilor prin intervenţie sau acorduri internaţionale are rădăcini destul de adânci în Europa. Aceasta protecţie a vizat în primul rând minorităţile religioase, cu precădere dupa Reformă. Sunt cunoscute, de pildă, intervenţiile Suediei în favoarea protestanţilor din Polonia, în 1707. Începând cu secolul al XVII-lea, o serie de măsuri referitoare la protecţia minorităţilor au început să fie incluse în tratatele vremii.

Pacea de la Westphalia, din 1648, dintre Franţa şi Sfântul Imperiu German acorda libertate religioasă protestanţilor şi îi punea pe picior de egalitate cu practicanţii religiei catolice, în teritoriile germane, iar Tratatul de la Oliva, dintre Polonia şi Suedia, din 1660, garanta libertate religioasă catolicilor din Livonia. Alte tratate având clauze de protejare a minorităţilor religioase sunt Tratatul de la Nijmegen din 1678 şi Tratatul de Ryswick din 1697, dintre Franţa şi Olanda (protejându-i pe catolici); Tratatul de la Paris din 1763 dintre Franţa, Spania şi Anglia ( protejându-i pe catolicii din Canada); Tratatul de la Viena din 31 mai 1815, dintre Austria şi Ţările de Jos, care specifica garanţii pentru minoritatea catolică belgiană în contextul reunificării Belgiei şi Olandei.

Primul Tratat internaţional care conţinea prevederi de protecţie pentru minorităţi, care nu erau numai religioase, este Documentul final al Congresului de la Viena, din 9 iunie 1815, încheiat între Austria, Franta, Spania, Marea Britanie, Potugalia, Prusia, Rusia şi Suedia (care proteja naţionalitatea supuşilor polonezi ai păţtilor contractante). Independenţa Greciei a fost condiţionata prin Protocolul din februarie 1830, semnat de Franţa, Marea Britanie şi Rusia, de acordarea libertăţii religioase musulmanilor. Prevederi similare, de data aceasta în favoarea creştinilor din Imperiul Otoman, au fost incluse in Tratatul de la Paris, din 1856, semnat de Austria, Franţa, Prusia, Marea Britanie, Sardinia, Turcia şi Rusia.

Tratatul de la Berlin, din 13 iulie 1878, a condiţionat recunoaşterea independenţei noilor state din Balcani de aplicarea principiului egalităţii religioase, prevederile sale din articolul 44 vizând direct România. Convenţia Internaţională cu privire la Constantinopol, din mai 1881, la care au fost parte Germania, Austro-Ungaria, Marea Britanie, Franţa, Rusia, Turcia şi Italia, cuprindea garanţii pentru minoritatea musulmană din teritoriile care treceau sub jurisdicţie grecească.