Războiul Rece

Razboiul rece a fost jalonat de crize „calde”, momente în care tensiunea dintre Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica a crescut. Echilibrul terorii nucleare (un razboi fara învingatori si învinsi, care sa conduca la distrugerea planetei) a împiedicat însa derapajul. Liderul comunist chinez Zhou Enlai definea plastic raporturile între superputeri, ca divizate prin structuri politice, economice, ideologice, dar unite prin capacitatea de distrugere reciproca (M.A.D., Mutual Assured Destruction) si silite, astfel, la convietuire. Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica nu s-au confruntat militar în mod deschis, dar si-au masurat fortele prin intermediul „aliatilor”, „clientilor”, carora le-au oferit ajutor militar, financiar si diplomatic (în Consiliul de Securitate ONU). Este asa numitul razboi prin procura (proxy war). În a doua jumatate a secolului XX, nu au existat conflicte independente de razboiul rece. Desigur, exista razboaie ce au izbucnit datorita unor rivalitati locale. Treptat însa, ele au fost înglobate (prin arsenalul insuficient etc.) în razboiul mondial dintre superputeri. Spre exemplu, cazul razboiului dintre Iran si Irak din anii ‘80, când un conflict zonal religios (între musulmanii siiti si sunniti) si teritorial a cunoscut implicarea Statelor Unite si a aliatilor lor occidentali de partea Irakului si a sovieticilor de partea Iranului. Asemanator s-a dezvoltat conflictul din Orientul Apropiat, dintre statul Israel (care îsi declara independenta la 14 mai 1948) si tarile arabe. Initial (în primul razboi israeliano-arab, 1948-1950) Uniunea Sovietica a sustinut, alaturi de administratia americana, cauza evreiasca. Sprijinul manifest al Statelor Unite pentru politica statului evreu si orientarea hotarâta a conducerii de la Tel Aviv spre Washington a determinat Moscova sa sprijine cauza tarilor arabe în timpul crizei Suezului (1956), „razboiului de 6 zile” (1967) sau a celui de Yom Kippur (1973). Ulterior, a palestinienilor.

Momentele de vârf ale razboiului rece au fost cele în care confruntarea dintre cele doua puteri a parut inevitabila: blocada Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), razboiul din Coreea (1950-1953) si criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).

Blocada Berlinului

Problema germana (forma regimului care urma sa fie adoptata) era una vitala în raporturile dintre marile puteri. O miza a raporturilor Est-Vest, potentialul Germaniei (civilizatie, cultura, economie, uman etc.) fiind luat în calcul de totii actorii internationali ai momentului. Dupa sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, teritoriul german si capitala (Berlin) au fost împartite de catre puterile învingatoare (Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietica si Franta) în 4 zone de ocupatie. Aceasta divizare (ca si ocupatia militara) nu putea fi una permanenta. La nivelul Berlinului mai întâi, apoi la Germaniei trebuiau organizate alegeri libere, care sa reflecte vointa poporului german. Înfrângerea comunistilor în scrutinul organizat la Berlin (octombrie 1946) i-a pus pe sovietici într-o situatie delicata, existând premisele unei unificari a Germaniei sub un regim defavorabil lor. Riscul pierderii prestigiului si a initiativei în ceea ce priveste statul german, masurile de normalizare a situatiei luate de aliatii occidentali în partea vestica (unificarea celor 3 zone prin desfiintarea liniilor de demarcatie, includerea noului teritoriu în planul de asistenta american Marshall, unele decizii privind transferarea puterii catre autoritatile alese ale germanilor, cresterea nivelului de trai etc.) au condus la decizia Uniunii Sovietice de a interzice accesul oricaror transporturi terestre catre Berlinul occidental. Scopul conducerii de la Moscova era fortarea aliatilor de a discuta problema germana (semnarea unui tratat de pace, stabilirea unor reparatii pentru distrugerile provocate de Germania în timpul razboiului etc.).