Figurile Așteptării

Aşteptarea pune în relaţie prezenţa şi absenţa, relevînd raportul necesar dintre ele; rolul său este unul preponderent mediator.

Nefiind niciodată neutră, aşteptarea potenţează finitudinea noastră, scoţînd în evidenţă faptul că există, aşa cum spune şi Ecleziastul, un timp anume pentru fiecare lucru. Ceea ce contează este modul în care umplem acest interval, formele pe care le îmbracă aşteptarea. De cele mai multe ori, aşteptarea este strîns legată de absenţă şi are capacitatea de a lega trecutul de viitor, ceea ce e cunoscut de ceea ce e încă necunoscut, învăluit în mister – aştepţi pe cineva care lipseşte, aştepţi un eveniment care trebuie să aibă loc.

Tipologie a stărilor/ nuanţelor care se regăsesc în aşteptare

• neliniştea/ febrilitatea necunoscutului, a misterului; freamătul nerăbdării – esenţială în dragoste (sub aspectul său erotic în primul rînd): aşteptarea este prefigurare a împlinirii, înfrigurare, fervoare, asociată reveriei. Don Juan, Casanova – poeţi ai înfrigurării erotice care defineşte acţiunile cuceritorului. Conştient că prima dată este şi ultima, Don Juan trăieşte clipa cu maximă intensitate, viaţa lui este una continuu pasionată. El ştie că „tocmai graţia lui a doua oară”, despre care vorbeşte Jankélévitch ne este refuzată şi se află mereu în căutarea a ceva nou, a unei inedite primultime dăţi.

Vladimir Jankélévitch, Ireversibilul şi nostalgia (1974) – conceptul de primultimitate:

„dincoace de prima-ultima dată există încă-nu-ul ineditului şi al niciodată-văzutului, dar dincolo de ultima-primă dată există niciodată-ne-mai-ul. Între aceste două neanturi, antecedent şi consecvent, primultima dată este la fel de ameţitoare ca o creastă îngustă între două prăpăstii.” (pg. 37)

„Toate momentele devenirii, oricît de banale ar fi, sînt la rigoare primultime; Întrucît însă o viaţă continuu pasionată ar fi şi o viaţă epuizantă, pateticul se condensează de fapt în jurul celor mai solemne momente din viaţă: o mare plecare fără speranţă de întoarcere, o despărţire definitivă, deznodămîntul unei secvenţe dramatice şi, la extremitatea supremă a oricărei ultimităţi, moartea; tot ce strînge inima; toate marile crize în care se consumă sfîşierea fiinţei noastre, în care fiinţa noastră dureroasă lasă de-o parte ceva din sine.” (v. pg. 38)

Dubla fervoare de care este stăpînit Don Juan este determinată deopotrivă de inedit, de mister, de frenezia aşteptării care face posibilă imaginarea momentului mult aşteptat, dar şi de conştiinţa ireversibilităţii şi a irepetabilităţii clipei. Prima întîlnire este şi ultima, nu există repetiţie, nu există acelaşi. Don Juan ştie/ simte că ceva din sine se pierde ireversibil în acel unic moment.

Absenţa lui mîine este de natură a amplifica prezentul, dar şi intensitatea aşteptării, care devine, astfel, indirect proporţională cu intensitatea împlinirii. V. şi Arghezi: „Cîtă vreme n-a venit,/ M-am uitat cu dor în zare./ Clipele şi-au împletit/ Mersul lor cu carul mare.// Şi acum, c-o văd venind/ Pe poteca solitară/ De departe simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară.

• Aşteptarea ca dor(inţă) de întoarcere la ceea ce e cunoscut, familiar – nostalgia (nostos – întoarcere; algos – durere, dor). Dinamismul aşteptării – cel care „aşteaptă” să se întoarcă la ceva sau la cineva umple intervalul cu acţiune, nu stă pe loc. Aşteptarea este în acest caz peregrinare, migrare, activitate, ceea ce subminează caracterul static presupus. Ceea ce este cunoscut – trecutul – determină şi influenţează în mod decisiv clipa prezentă: amintirea – „vestigiu şi simbol ideal al prezentului, imagine fantomală şi vaporoasă, înscrisă ca supraimpresiune pe realul perceput” (v. Jankélévitch, Ireversibilul şi nostalgia, p. 22)