Eficiența Economică și Socială a Serviciilor

1. CONŢINUTUL ŞI PARTICULARITĂŢILE EFICIENŢEI ÎN SFERA SERVICIILOR

Desfăşurarea unei activităţi eficiente reprezintă, în mod firesc, obiectivul esenţial al oricărei firme sau organizaţii din sectorul serviciilor, ca de altfel din oricare alt sector al economiei naţionale.

În accepţiunea sa cea mai generală eficienţa este expresia raportului dintre efectul util (rezultatul) şi cheltuiala (efortul) făcută pentru obţinerea lui, sau invers raportul între efort şi efect.

Astfel, eficienţă înseamnă gestionarea raţională a materiilor prime, combustibilului şi energiei, a forţei de muncă, a capitalului etc., cu scopul sporirii (maximizării) producţiei, în cazul nostru, de servicii. Eficienţa surprinde şi alte aspecte cum ar fi: oportunitatea şi eficienţa investiţiilor, gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor, măsura în care serviciile corespund necesităţilor beneficiarilor, măsura în care pot fi procurate şi utilizate cu maximum de randament etc.

Eficienţa economică agregată (totală) are două componente : eficienţa tehnică şi eficienţa de alocare.

Eficienţa tehnică se referă la cantitatea inputurilor folosite pentru a produce un nivel de output, respectiv nivelul producţiei să fie realizat cu o cantitate optimă de factori de producţie.

Eficienţa tehnică poate fi calculată ca nivelul outputului pe unitate de input (de exemplu, muncă) sau inputuri (de exemplu, muncă şi capital). Definită astfel, eficienţa tehnică este echivalentă cu noţiunea de productivitate parţială, a unui factor de producţie (de exemplu muncă) sau productivitate totală, a tuturor factorilor de producţie.

Eficienţa de alocare se referă la combinaţia optimă a inputurilor (factorilor de producţie), care este determinată de preţurile lor relative, scopul fiind minimizarea costurilor de producţie.

Astfel date fiind preţurile factorilor de producţie în diferite ţări eficienţa de alocare cere să se aleagă tehnologia de producţie în funcţie de abundenţa (sau insuficienţa) diferitelor tipuri de factori de producţie, (în primul rând, munca şi capitalul). Este motivaţia pentru care ţările în curs de dezvoltare folosesc mai ales tehnici de producţie intensive în forţă de muncă (mai ieftină), iar ţările dezvoltate le utilizează cu precădere pe cele intensive în capital.

De exemplu, larga răspândire a comerţului stradal poate fi compatibilă cu eficienţa economică în ţările în curs de dezvoltare, deoarece reprezintă un mod mai puţin costisitor de comerţ decât superamagazinele sau magazinele universale.

Circumscrisă coordonatelor generale ale eficienţei, valabile pentru toate sectoarele economiei, eficienţa în domeniul serviciilor reprezintă unele determinări particulare.

În primul rând, pornind de la modul sintetic de exprimare a eficienţei ca raport între mijloacele consumate şi rezultatele obţinute, dacă în privinţa mijloacelor există identitate cu celelalte ramuri şi sectoare ale economiei, fiind vorba de consumuri de factori de producţie, în cazul rezultatelor se întâlnesc forme de exprimare specifice, dependente de natura activităţii, de rolul economico-social al serviciilor.

Astfel, în domenii cum sunt învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cultură şi artă etc. unde efectele obţinute sunt mai dificil de cuantificat şi pe termen lung, eficienţa se exprimă mai ales prin raţionalizarea consumurilor de factori de producţie, respectiv a cheltuielilor pentru pregătirea unui elev, student, îngrijirea unui bolnav etc. Pentru astfel de servicii, mai ales dacă sunt finanţate de la bugetul statului, eficienţa economică nu vizează neapărat obţinerea de profit, ci se limitează la eficacitatea cu care sunt folosite resursele pentru a obţine maximum de rezultate posibile.

De asemenea, eficienţa serviciilor evidenţiaza prezenţa unor efecte directe – asociate fiecărui factor de producţie utilizat, fiecărei componente a activităţii şi efecte indirecte, multiplicatoare, exprimate prin impulsul dat celorlalte ramuri şi sectoare ale economiei, dezvoltării societăţii în ansamblul său. În mod deosebit, sunt de remarcat efectele multiplicatoare ale turismului, cercetării ştiinţifice, comerţului etc.

Pe de altă parte, eficienţa serviciilor se apreciază atât în raport cu efectele economice, concretizate în rezultatele economice ale întreprinderilor şi prin însumare ale întregii economii, cât şi cu cele sociale, privite din punct de vedere al consumatorilor şi concretizate în gradul de satisfacere al trebuinţelor pe care îl asigură, nivelul calitativ al serviciilor etc.

2. CRITERII DE EVALUARE, INDICATORI DE EXPRIMARE ŞI CĂI DE CREŞTERE A EFICIENŢEI

Cu toată complexitatea şi dificultăţile legate de evaluarea eficienţei în sectorul serviciilor, toate deciziile în legătură cu viitorul, începând de la nivelul firmei şi mergând până la nivelul economiei naţionale trebuie fundamentate pe analiza diagnostic a rezultatelor obţinute atât din punct de vedere economic cât şi social. În acest sens, principalele criterii de evaluare a eficienţei în sectorul serviciilor sunt:

a) rentabilitatea

b) nivelul costurilor

c) eficienţa utilizării factorilor de producţie

d) eficienţa investiţiilor

e) eficienţa socială.

a) Rentabilitatea este, dintre primele patru criterii, cel care exprimă sintetic eficienţa economică în sectorul serviciilor. Rentabilitatea constă în capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit sau venit net.

Ea se măsoară cu ajutorul indicatorilor absoluţi şi relativi.

Nivelul absolut al profitului, ca expresie generală, reprezintă diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale.

Calculul profitului prezintă anumite particularităţi după cum este vorba de activităţi de producţie, de comerţ, alimentaţie publică, turism etc.

Pentru activităţile de producţie, nivelul profitului se calculează ca diferenţă între preţul de producţie (fără TVA) şi costurile de producţie.

În comerţ, profitul se calculează ca diferenţă între adaosul comercial (marja brută a comerţului) şi cheltuielile comerciale; în activitatea de alimentaţie publică ca diferenţă între veniturile constituite din adaosul comercial şi adaosul de alimentaţie publică şi cheltuieli; în turism ca diferenţă între încasări şi cheltuielile efectuate de unităţile turistice.

Indicatorii relativi sunt mai expresivi şi se referă la rata rentabiltăţii care poate fi: comercială, economică şi financiară.