Semiotică

A. Semiotică, semiologie, semn, semioză

1. Semiotica este ştiinţa care studiază natura şi funcţionarea semnelor, adică a elementelor constante şi comune tuturor faptelor de limbaj care constituie mediul propriu-zis al comunicării.

„Sarcina semioticii este aceeea de a înţelege capacitatea unei specii de a produce şi înţelege semne, cît şi, la nivel uman, activitatea generatoare de cunoaştere pe care capacitatea respectivă le permite oamenilor să o înfăptuiască. Cea dintîi se numeşte semioză, secunda – reprezentare”, adică utilizarea deliberată a semnelor pentru a cerceta, clasifica şi cunoaşte lumea .

„Paternitatea” disciplinei este atribuită elveţianului Ferdinand de Saussure şi americanului Charles Sanders Peirce, deşi prealabile istorice întîlnim în toate etapele anterioare secolului XX, cînd i s-a recunoscut o anume autonomie epistemică. Semiologia, potrivit lui Saussure, este „ştiinţa generală a tuturor sistemelor de semne (sau de simboluri) datorită căreia oamenii comunică între ei” . Sarcina noii ştiinţe ar fi fost aceea “de a descoperi legile prin care în orice inteligenţă ştiiinţifică un semn dă naştere altuia şi mai ales un gînd produce alt gînd”.

2. Distincţia dintre semiologie şi semiotică este arbitrară. Saussure vorbea de semiologie, accentuînd dimensiunea umană a semnelor şi rolul acestora în comunicare, ataşînd proiectata ştiinţă în categoria ştiinţelor sociale. Peirce invoca semiotica, accentuînd miza logică şi cognitivă, abordabilă mai curînd din perspectivă filosofică. În momentul de faţă, termenul semiologie se foloseşte în scrieri ataşate mai curînd culturii franceze (desemnînd totodată ramura medicinei ce studiază simptomele bolilor sau simptomalogia), în timp ce semiotica devine referinţa preferată în scrierile de inspiraţie anglo-saxonă şi americană, tinzînd tot mai mult să se impună în vocabularul abordărilor din domeniu.

Din perspectiva lui Gőran Sonneson, semiotica, văzută ca ştiinţă autonomă, se deosebeşte prin dublu caracter - nomothetic şi calitativ; totodată, ea este centrată pe surprinderea anumitor constante şi regularităţi, pe prescrierea de reguli şi legi menite să identifice şi să descifreze sensurile atribuite fenomenelor, oferind în plus modele explicative ale realităţilor studiate.

Semiotica este o disciplină explicativă, dar are şi aplicaţii practice. Astfel putem distinge:

- semiotica generală, înrudită cu filosofia limbajului, psihologia individuaă şi socială, sociologia;

- semioticile particulare (specifice sau regionale) de felul celor verbale (lingvistica), gestuale, olfactive sau ataşate unor experienţe semnificante de felul celor artistice - muzicale, teatrale, cinematografice, plastice;

- semioticile aplicate diferitelor tipuri de discurs (jurnalistic, publicitar, artistic...).

3. Conceptul central al disciplinei este cel de semn. Potrivit uneia din numeroasele definiţii, „semnul este substitutul unu lucru sau al unei idei, substitut care facilitează utilizarea simbolică a acestuia.” Termenul ca atare îşi are o istorie îndelungată, fără a fi tematizat decît sporadic într-o manieră coerentă sau sistematică.

Principalele funcţii ale semnului ar viza:

- Semnul ca substitut a ceva (cuvîntul ca substitut al lucrului desemnat, fotagrafia ca substitut al reallităţii, harta ca substitut al spaţiului...);

- Semnul ca urmă a unui cod, acesta din urmă gîndit ca ansamblul regulilor ce facilitează producerea şi descifrarea semnelor de către cineva în situaţii particulare (de ex., codul limbii române, codul numeric al operatoritor de servicii telefonice, codul poştal, coduri vestimentare, de circulaţie rutieră, navală sau aeriană, de operare pe ordinator, codul cromatic, codul bunelor maniere...);

- Semnul ca instrument de structurare a universului, impunînd reguli, coduri de lectură şi interpretare, semnificaţii ca indicii de raportare la mediul înconjurător şi de sistematizare în manieră socială, culturală, axiologică a acestuia .