Cultura, istorie, comunicare - presa în istoria culturii românești

Rezumatul fiecărui capitol:

1. Introducere: presa şi istoria culturii, relaţia şi limitele acesteia

- o punere în chestiune a principalelor categorii cu care se va opera în cadrul acestei discipline: presa şi istoria ei, cultura, rolul şi istoria acesteia, relaţia dintre cultură şi media, limitele acesteia; comunicare, media etc;

- cîteva definiţii ale conceptului de cultură şi de presă/media;

- ce anume oferă presa culturii şi prin ce anume cultura, indiferent de înţelesul acesteia, determină şi defineşte demersul profesional în media;

- presa ca sursă istorică şi ca instrument al politicilor culturale; presa ca agent al normei culturale; canonul cultural şi permanenta tentaţie subversivă a presei: media ca parte a contra-culturii contemporane; presa comunică faptul cultural, îl transformă în obiect social, în fapt public;

- deşi presa este implicit sau explicit un purtător de cultură, totuşi, mai cu seamă în ultimele decenii, presa de masă are tendinţa de a redefini în contul său înţelesul termenului de cultură, prin asimilarea galopantă cu divertismentul şi industriosul;

- tentaţia de a utiliza comunicarea ca substitut al culturii;

- pe de altă parte, cultura tinde să se izoleze de manifestările publice populare; de aici criza de normativitate prin care trece astăzi relaţia dintre cultură şi media;

2. Obiectivele şi metodologia disciplinei

- evident, nu avem o disciplină academică avînd acest titlu; prin urmare, conţinutul acestei discipline nu poate avea la bază un demers autonom şi bine configurat; este vorba de aceea de configura ad-hoc un domeniu specific pentru disciplina universitară cu acest titlu, care să asigure iniţierea studenţilor la jurnalism atît în istoria culturii româneşti cît şi în istoria presei;

- totuşi, nu este vorba de a trata evoluţia presei în raport cu istoria culturii şi nici de a vedea cum anume presa şi istoria culturii s-au intersectat; obiectivul demersului de faţă, din punct de vedere intelectual, este de a evidenţia rolul pe care presa, media şi orizontul receptării în general, îl au în evoluţia unei culturi; astfel, istoria culturii marchează istoria fenomenului media dar mai ales traduce în mod cvasi-obiectiv o evoluţie a sensibilităţilor colective, fie că este vorba aici de gustul public, de imaginarul social sau de ceea ce numim „orizontul de aşteptare”; presa este un indicator şi în acelaşi timp un agent al acestor mutaţii: obiect şi subiect, martor şi agent;

- metodologia derivă de aici;:cultura şi presa nu sunt văzute ca fiind nici în mod obligatoriu şi absolut compatibile sau complementare, nici în relaţie de adversitate; în acelaşi timp, cultura apare ca un domeniu complex: structurat în etaje şi sub forme foarte diferite, uneori surprinzătoare; la rîndul său media ne apare ca un fenomen în continuă mişcare şi mai ales pluridimensional; nu avem prin urmare, nici istoric vorbind, nici din punct de vedere analitic, o singură cultură sau o presă monobloc;

- abordarea acestor realităţi multiple se face din perspective multiple, care îmbină unghiul pur cronologic cu cel tematic, istoria ideilor cu istoria literaturii, istoria presei cu teoria culturii; o mare importanţă va fi acordată evoluţiei culturii politice, ca indicator şi fundal al evoluţiilor culturii şi mai ales a presei;