Introducere în semiotică

1. Ce este comunicarea?

Provenit prin filieră franceză, verbul a comunica are în limba română un “frate bun”, fapt ce ne îndreptăţeşte să vorbim de existenţa unui dublet etimologic. Cu transformările proprii trecerii de la latina vulgară la proto-româna, lat. communicare a fost moştenit sub forma a cumineca, avînd sensul de “a se împărtaşi” (în accepţia ritualului creştin). Întelesul exista şi în latina târzie, unde a dat naştere lui excommunicare, adică “a opri de la împartăşanie” - ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasă. Iată cum pentru pentru noi, românii, sensul originar al comunicării este deopotrivă profan şi sacru: comunicarea stă la baza organizării sociale, mijlocind raporturile “orizontale” dintre oameni, dar angajând şi aspiraţiile lor “verticale”, într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale existenţei.

Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gîndesc la “a aduce la cunoştinţă”, “a da de ştire” sau “a informa”. Comunicarea înţeleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: emiţătorul, canalul, informaţia şi receptorul. Esenţa procesului constă din transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. Acest model elementar trebuie însă extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei. În primul rând, nu trebuie omisă circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizează decât în vederea obţinerii unui răspuns. În al doilea rînd, comunicarea este un process intenţional: emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rând, toata această “desfăşurare de forţe” nu s-ar dovedi pe deplin eficientă dacă nu s-ar acorda importanţă atât codajului cât şi decodajului mesajului transmis. În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau decodare, precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua resuşita comunicării. Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi înţeleasă drept “ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective.”

2. Principiile comunicării

Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentantii Scolii de la Palo Alto, care au tinut sa le confere o aura de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicarii:

- este inevitabila;

- se dezvolta în planul continutului si cel al relatiei;

- este un proces continuu si nu poate fi abordat în termeni de cauza-efect sau stimul–reactie;

- are la baza vehicularea unei informatii de tip digital si analogic;

- este un proces ireversibil;

- presupune raporturi de putere între participanti;

- implica necesitatea acomodarii si ajustarii comportamentelor;

3. Unitati si caracteristici ale comunicarii

Mesajul este unitatea de baza a comunicarii, situat de fapt la intersectia dintre comunicare si reprezentarea realitatii. El poate fi alcatuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzica, zgomote, semne, simboluri, culori, gesture etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineste si functia de cale de transport sau distributie a mesajului.

Dimensiunea originalitatii mesajului este data de informatie. Sub aspect cantitativ, informatia poate fi masurata atît în momentul emiterii cît si în momentul receptarii, astfel ca se poate determina în ce masura un mesaj contine sau nu mai multa informatie decît alt mesaj. Din dorinta de a asigura exactitatea mesajului, emitatorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantitati de informatie decât ar fi necesar în mod normal. Asa se naste redundanta, “excedentul selectiv de semne fata de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeasi cantitate de originalitate.”

Acest surplus trebuie înteles ca “o masura a formei, nu a informatiei deoarece indica diferenta dintre ceea ce este transmis si ceea ce este necesar”. O analiza cât mai completa a informatiei trebuie sa faca referiri si la urmatoarelor aspecte:

- aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusa de emitator;

- aspectul semantic: semnificatia acordata semnelor pe baza conventiilor sociale;

- aspectul pragmatic: efectul informatiei asupra receptorului.

Efectele comunicarii pot fi de natura cognitiva, afectiva sau comportamentala si nu trebuie confundate cu raspunsurile receptorului mesajului.

Raspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reactie la stimulul expediat de emitator, iar uneori poate proveni chiar de la emitator, ca reactie la propriul mesaj. Finalitatea procesului de comunicare exista în masura în care mesajul codificat de emitator este decodificat si acceptat de receptor. Cunoasterea codului informatiei oblige la respectarea semnelor si simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu usurinta detectate si corectate. Cînd semnificatia este codificata în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbala. Daca semnificatia este purtata prin altceva decît cuvinte, mesajul si comunicarea sunt non-verbale.

Continutul si maniera în care se comunica se afla sub influenta contextului comunicarii. Evaluarea lui implica analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizica, temporala, culturala, sociala si psihologica. Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodata ignorata, iar mesajul trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este data nu numai de aportul de noutate în forma si continut, dar si de structura lui mult prea elaborata, sau dimpotriva, mult prea banala si previzibila. Schimbul de mesaje între participantii angrenati în comunicare devine interactiune. În functie de numarul de participanti în retelele de comunicare instituite la un moment dat, putem distinge doua tipuri de comunicare:

- comunicarea bipolara

- comunicare multipolara (un emitator si mai multi receptori; un receptor si mai

multi emitatori; comunicarea cu “postasi”).

Pentru oameni, relatiile create prin comunicare conteaza uneori mult mai mult decît continutul informational transmis, astfel ca rolul ei este acela de a crea comuniunea si comunitatea. Întemeietorul Scolii de la Chicago, pragmatistul John Dewey, plaseaza comunicarea în spatiul de interferenta dintre societate si comunitate, considerînd comunicarea un mod de a exista al comunitatii: “Nu numai ca societatea continua sa existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect sa spunem ca ea exista în transmitere si în comunicare. Este mai mult decît o legatura verbala între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare.