Manipularea Comunicării prin Imagini

Trăim într-o civilizaţie a imaginii vizuale, care, în mare măsură, înlocuieşte comunicarea verbală. În ultimele decenii mai ales, comunicarea vizuală a devenit tot mai importantă, mai ales datorită influenţei mass-media şi a televiziunii, în mod special. Comunicarea vizuală a devenit tot mai răspândită, iar argumentaţia prin limbajul vorbit este înlocuită de cea prin imagini. În condiţiile actuale ale unui „bombardament” informaţional, sunt preferate de către televiziune informaţiile care pot fi comunicate prin intermediul imaginilor, care sunt receptate şi prelucrate mental în modalităţi diferite de cele ale comunicării verbale. Astfel, comunicarea vizuală a devenit o modalitate hotărâtoare de influenţare a comportamentului uman, fapt confirmat de rezultatele unor cercetări din diferite domenii.

I.Ce este manipularea?

Manipularea se defineşte prin acţiunea de a antrena, prin mijloace de influenţare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni, la acţiuni al căror scop aparţine unei voinţe străine de interesele lor; a influenţa opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler) . Conform Dicţionarului de Sociologie, manipularea este o acţiune de a determina un actor social (o persoană, un grup, o colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului.

Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivităţi nu prin mijloace coercitive, la îndemână totuşi puterii, ci prin inducere în eroare. Din acest motiv, recurgerea la această cale în situaţii de divergenţă de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea fiind un instrument mai eficient şi mai puternic decât utilizarea forţei.

II. Ce este semiotica?

Cel mai frecvent răspuns oferit la întrebarea „ce este semiotica” este acela că semiotica este studiul semnului – punct. Totuşi, conceptul nu este atât de uşor de definit. Aşadar, mai departe, ne-am propus, să observăm şi alte definiţii şi consideraţii formulate cu privire la acest subiect de-a lungul timpului.

Thomas A. Sebeok, care, împreună cu Pierce şi Saussure a fost figura cheie în dezvoltarea semioticii, a preferat o altă definiţie. Când vorbea cu media sau când explica altor persoane, susţinea pur şi simplu că semiotica este studiul diferenţelor dintre iluzie şi realitate.

Potrivit lui Paul Schveiger, semniotica este acea disciplină ştiinţifică, care studiază statutul şi comportamentul semnelor naturale (sau artificiale) la care poate recurge individul (grupul de indivizi) în cadrul societăţii căreia îi aparţine pentru a transmite orizontal şi/ sau vertical o cantitate determinată de informaţie, organizând-o sub forma lanţurilor succesive de mesaje

Revenind Sebeok, însă, nu putem ignora următoarea observaţie a acestuia: „Semiotica este deopotrivă o ştiinţă, cu propriul său corpus de descoperiri şi de teorii şi o tehnică de studiere a tot ce produce semne. Iată motivul pentru care Charles Peirce a definit semiotica, aşa cum procedase şi filozoful John Locke înaintea lui ca doctrina despre semne (Peirce 1958/2:228). Cuvântul doctrină n-a fost utilizat de către Peirce în sensul său religios, ci mai degrabă în accepţia sa fundamentală de sistem de principii”.

Nu am putut trece cu vederea câteva observaţii ale lui Umberto Eco, observaţii care ni se par relevante pentru tema acestui proiect. Aşadar, acesta consideră că semiotica are de-a face cu orice lucru care poate fi considerat drept semn.

„Este semn orice lucru care poate fi considerat drept un substitut semnificant pentru altceva. Acest altceva nu trebuie în mod necesar să existe, şi nici nu trebuie să subziste de fapt în momentul în care semnul îl înlocuieşte. În acest sens, semiotica este în principiu disciplina care studiază tot ceea ce poate fi folosit pentru a minţi.

Dacă ceva nu poate fi folosit pentru a minţi, atunci nu poate fi folosit nici pentru a spune adevărul: de fapt, nu poate fi folosit pentru a spune nimic.

Definirea drept "teorie a minciunii" ar putea reprezenta un program satisfacator pentru semiotica generală”.

Din perspectiva Danielei Rovenţa- Frumuşani, „demersul semiotic vizează descrierea condiţiilor de producere/ înţelegere a sensului. De fapt, nu semnele vor constitui obiectul semioticii, ele sunt unităţi de suprafaţă din a căror selecţie, combinare se poate descoperi jocul semnificaţiilor subiacente – “invarianţa în variaţii” (Roman Jakobson). Semiotica este evident studiul semnelor, cu condiţia de a depăşi aceste semne şi a vedea ce se petrece sub semne”

III. Comunicare sau semnificare?

În volumul ”Tratat de semiotică generală”, Umberto Eco susţine că există o mare diferenţă între semiotica comunicării şi semiotica semnificării. Potrivit acestuia, procesul de comunicare se definşte ca fiind drept trecerea unui Semnal (ceea ce nu înseamnă în mod necesar "un semn") de la o Sursă, cu ajutorul unui Transmiţător, printr-un Canal, la un Destinatar (sau punct de destinaţie). Când destinatarul este o fiinţă umană (nu este necesar ca sursa să fie şi ea o fiinţă umană, cu condiţia însă ca ea să emită un semnal dupa regulile cunoscute destinatarului uman), suntem, dimpotrivă, în prezenţa unui proces de semnificare, cu condiţia ca semnalul să nu se limiteze să funcţioneze ca simplu stimul, ci să solicite un răspuns INTERPRETATIV de la destinatar. Pe de altă parte, procesul de semnificare se verifica doar când exista un cod. Un cod este un SISTEM DE SEMNIFICARE care cuplează entităţi prezente şi entităţi absente. Ori de câte ori, pe baza unor reguli subiacente, ceva MATERIALMENTE prezent în raza de percepţie a destinatarului ŢINE LOCUL la altceva se realizează o semnificare.