Publicistica lui Eminescu

I. Ziarul Timpul acuzat în parlament

Argument

... La 13 martie 1881 s-a consumat, în Parlamentul român, una dintre cele

mai interesante ºedinþe parlamentare, de a cãreianalizã se ocupã studiul de faþã.

Prezenþã numeroasã, oratori celebri, public, ca la teatru: ºedinþele parlamentare

erau un fel de teatru de zi al bucureºtenilor; mai important, ca spectacol, decât

celelalte teatre, cele de searã cu muzicã, actori ºi cortinã. Aici, scena era însuºi

nucleul înfãptuitor al istoriei þãrii, "actorii" purtau costume sobre dar reale: intrau

în scenã direct cu hainele de stradã; publicul, îmbrãcat dupã normele atât de viu

discutate ale modei, ºedea pe margini (în lojele supraetajate mai ales) ºi avea

dreptul sã-i imite pe "actori": sã aplaude odatã cu ei, sã freamãte, sã þistuie.

"Scenariul" se desfãºura din mers, când nu era deja fãcut dinainte: ºi în aceste

cazuri interveneau în timpul "spectacolului" atâtea evenimente neprevãzute, încât

stenogramele rezultate nu au de loc aspectul de prefabricat. Este o istorie vie, cea

mai pasionantã dintre toate, un felinar ce lumineazã ºi astãzi când deschizi

Monitorul oficial ca s-o recunoºti...

Conºtiinþa teatralã a epocii, foarte înaltã, porneºte de aici, din Parlament,

unde cele mai importante decizii privind þara se luau dupã metoda dialogului, se

nãºteau în urma unei maieutici speciale. Este un scenariu paideic fãrã precedent:

oamenii învaþã împreunã fapte. Primul cerc ce înconjoarã acest nucleu înfãptuitor

este, desigur, cel al presei. Primii "spectatori ca la teatru" ai parlamentului sunt, de

altfel, ziariºtii, înarmaþi cu rãbdare, cu creioane ºi carneþele, þintuþi locului fãrã a

avea voie sã intervinã în discuþii: acolo, pe scenã, doar mandatul de deputat te lasã

sã intri. Mulþi ziariºti din epocã – Emil Constantinescu, redactorul ºef al

Românului, printre ei – au devenit, în cele din urmã, parlamentari, au fãcut, adicã,

politicã, s-au înscris pe listele de alegãtori, au fost aleºi ca deputaþi ºi au avut

dreptul la cuvânt pe scena din centru. Mi nu nimia ziariºti, dar ºi poeþi (V.

Alecsandri), ºi istorici (B.P. Hasdeu a încercat, dar n-a reuºit sã câºtige alegerile

la Craiova ori la Turnu Severin, dar majoritatea colegilor sãi de la Universitate au

fãcut carierã politicã), ºi filosofi (Vasile Conta e caz celebru), ºi dramaturgi (B.

ªtefãnescu Delavrancea), etc., etc. În ceea ce-i priveºte pe ziariºti, însã, putem

spune cã, fãrã excepþie, toþi þinteau la mandatul de deputat. Eminescu însuºi.

Pentru cã inelul ziaristic al epocii era primul care prelua fapta caldã

parlamentarã, aici era discutatã, analizatã, întoarsã pe toate pãrþile, dospitã pentru

marele public: atât de aproape de ea, atât de implicaþi – cum sã un fie ziariºtii

atraºi de causa acestei fapte?! ªi sã nu credem cã ziarul, ca instituþie, nu avea

influenþã asupra instituþiei centrale pe care o analiza. Sunt atâtea ºi atâtea dovezi

cã legile din parlament au fost provocate de cãtre presã, chiar corectate prin ea.

Un inginer român de drumuri ºi poduri, Nicolae Fãgãrãºanu, rãstoarnã în 1883 un

vot parlamentar cu o simplã broºurã: se hotãrâse, la îndemnul ziarelor ºi al unor

specialiºti interesaþi, a se construi 700 de kilometri de cale feratã îngustã, sub

motivul cã ar fi mai ieftinã, mai economicã, urgenþa lucrului, a faptei, cerând

neapãrat cãi ferate pentru aducerea materiilor prime din judeþele îndepãrtate spre

marile centre maritime ori feroviare. Inginerul român demonstreazã "cu cifre" (de

asta se speriau toþi în epocã, de cifre – ºi ele convingeau totdeauna) cã sunt mai

economice cãile ferate normale, care nu rup unitatea drumurilor þãrii, pot folosi

materialul rulant deja existent, sunt construcþii fãcute sã dureze, nu de provizorat,

etc. Parlamentul îi acceptã punctul de vedere ºi voteazã a doua oarã în favoarea

lui. Sã nu ne iluzionãm, însã: Monitorul oficial nu-i reþine numele. Noi ºtim astãzi

cum s-au petrecut lucrurile din amintirile unui prieten al lui N. Fãgãrãºanu ºi din

lucrãrile ºtiinþifice ale lui N. Fãgãrãºanu însuºi pe care le regãsim în consonanþã

cu cel de-al doilea vot parlamentar. ªi, desigur, acesta este numai un fir pe care "lam

prins": vor fi fost mai mulþi ingineri români care au luat cuvântul în chestie, vor

fi fost, înaintea literei tipãrite, discuþii cu deputaþii, cu senatorii, spre a-i îndemna

sã ia o hotãrâre dreaptã.

De unde decurge, cu necesitate, cã a fi deputat, a fi capabil de participare la

acest scenariu paideic înfãptuitor, înseamnã înainte de toate a fi specialist: a

cunoaºte legile generale ale þãrii (majoritatea covârºitoare a parlamentarilor erau

avocaþi, transportau spectacolul parlamentar mai departe, în tribunele, unde

deveneau ei înºiºi actori principali ºi aveau un alt public, mult mai interesat de

"cauzã" fiind vorba, desigur, de o cauzã personalã de familie ori de grup) – dar ºi a

cunoaºte legile economice, istoria (se discutau atâtea chestiuni de moºii care

implicau analizarea actelor strãvechi, etc.), precum ºi ºtiinþele exacte. Putem vorbi

de „corupþie” (sub forma specificã a secolului) în aceºti ani, chiar de o lege sau

regulã a suficienþei, poate ºi de ignorarea filosofiei ori de amestecul ei în politicã

(au fost ºedinþe parlamentare când lui Titu Maiorescu, de pildã, i s-a strigat cã e

adeptul lui Schopenhauer ºi prin aceasta corupe tineretul junimist ori pune sub

semnul întrebãrii ideea de patrie …) – dar în zona ºtiinþelor pozitive, pe care se

întemeia secolul însuºi ca expresie imediatã a pozitivismului, erau bine pregãtiþi

sau consiliaþi.

Cum ar fi putut, de pildã, un parlamentar sã arbitreze între proiectele de

poduri care s-au prezentat la concursul cerut de cãtre Parlament? Anghel Saligny a

câºtigat, pentru podul de cale feratã Feteºti-Cernavodã, o competiþie cu buni

specialiºti în faþa unui juriu format din buni specialiºti. În spatele votului

parlamentar se aflau chiar cunoscãtori – sau, cel puþin,cosilieri competenþi.

Acest lucru se va petrece, însã, mai târziu, dupã momentul Eminescu. Ziaristul

de la Timpul, spectator asiduu al ºedinþelor parlamentare, se lupta, încã, pentru a

arãta þãrii, de la tribuna lui de hârtie ºi cernealã, ce înseamnã un adevãrat

Parlament, îi arãta cu degetul ºi-i înfiera adesea pe aceia care votau în

necunoºtinþã de cauzã ori pe aceia care, cunoscând cauza, urmãreau efecte

personale ori de grup (grupare) – nu în conformitate cu nãzuinþele þãrii întregi.

Nicolae Fãgãrãºanu a fost prietenul sãu, unul dintre acei "oameni speciali" pe care

poetul îi cere ºi-i invocã a lua parte activã la scenariu, a se implica.

Monitorul oficial nu-l consemneazã nici pe inginerul român, ºi nici – desigur

– pe ziaristul Eminescu; aceastã sursã documentarã este cum nu se poate mai

oficialã ºi trebuie consultatã, astãzi, numai ca instrument de control în ultimã

analizã: nu este suficientã prin sine însãºi în re-cunoaºterea momentului. Felinarul

sãu lumineazã umbrele, nu figurile – astfel încât suntem în plin mit platonician al

peºterii când îl luãm de toartã.