Educație Morală

CAPITOLUL VI

Educaţia moral-civică. Educaţia religioasă.

6.1. Esenţa şi scopul educaţiei moral-civice.

Educaţia moral-civică este o componentă a educaţiei în legătură cu care se poartă unele discuţii controversate, unii autori pronunţându-se în favoarea acestei formulări, în timp ce alţii abordează separat educaţia morală şi separat educaţia civică (Marin Călin). Optăm pentru educaţia moral-civică, luând în considerare numeroasele interferenţe ce se stabilesc între fenomenul moral şi fenomenul civic al vieţii sociale. Asocierea comportamentului moral cu cel civic nu este întâmplătoare. Este evident că cele două comportamente se asociază se sprijină şi se condiţionează reciproc, deoarece nu poţi avea un comportament moral fără să respecţi legităţile, tradiţiile şi valorile unei societăţi, după cum nu poţi avea un comportament civic dacă nu te conformezi valorilor, normelor, regulilor morale care guvernează viaţa comunităţii în care trăieşte (Miron Ionescu, pag.142). Educaţia moral-civică este o componentă extrem de complexă a educaţiei, pentru că pe de o parte efectele sale se repercutează asupra întregului comportament al individului, iar, pe de altă parte, comportamentul individului raportat din punct de vedere valoric la normele morale şi prescripţiile juridice subordonează toate celelalte valori (ştiinţifice, culturale, profesionale, estetice, fizice, ecologice etc.). Moralitatea şi civismul apar astfel ca dimensiuni fundamentale ale unei personalităţi armonioase, autentice şi integrale.

Pentru o bună înţelegere a educaţiei moral-civice se impun câteva precizări referitoare la morală şi civism. Morala este un fenomen social, o formă a conştiinţei sociale care reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni, într-un context social delimitat în timp şi spaţiu, având o funcţie reglatoare asupra convieţuirii umane, stimulând şi orientând comportamentul uman, în concordanţă cu cerinţele sociale (I. Nicola, p.206). Conţinutul său se concretizează în idealul moral, valorile şi regulile morale, care constituie ceea ce Nicola I. numeşte „structura sistemului moral” (I. Nicola, p.207). Idealul moral este un model teoretic prospectiv, care exprimă chintesenţa morală a personalităţii umane, sub forma unei imagini a perfecţiunii din punct de vedere moral. Esenţa sa se manifestă prin valorile, normele şi regulile morale.

Valorile morale reflectă cerinţele şi exigenţele generale ce se impun comportamentului moral în lumina prescripţiilor idealului moral, având o arie de aplicabilitate practic infinită. Reţinem, spre exemplificare, câteva dintre cele mai semnificative valori morale: patriotism, umanism, democraţie, dreptate, libertate, onestitate, onoare, demnitate, modestie etc. şi facem totodată precizarea că acestea au sensuri polare, fiecărei valori corespunzându-i o nonvaloare (bine-rău, sinceritate-minciună, eroism-laşitate etc.). Normele, regulile morale sunt, de asemenea, cerinţe morale elaborate de societate sau o comunitate mai restrânsă, care conturează prototipuri de comportare morală pentru anumite situaţii concrete (activitate şcolară, profesională, viaţă de familie). Exprimând exigenţele unor valori morale, ele au o arie de aplicabilitate mai restrânsă decât acestea şi îmbracă forma unor permisiuni, obligaţiuni, interdicţii care conduc la anumite modele de acţiune. Morala, ca formă a conştiinţei sociale, reprezintă izvorul conţinutului educaţiei morale, precum şi cadrul de referinţă pentru evaluarea rezultatelor obţinute, Educaţia presupune trecerea de la morală la moralitate, concepte ce nu exprimă o identitate totală. Morala, ca dimensiune a conştiinţei sociale sau individuale, aparţine sferei idealului, în timp ce moralitatea aparţine sferei realului, moralitatea implică şi respectarea efectivă a cerinţelor moralei, morala transpusă din ipostaza idealului în cea a realului. Tocmai de aceea prin educaţia morală se urmăreşte convertirea moralei în moralitate.

Civismul indică legătura organică, vitală între om şi societatea din care face parte, între om şi ordinea civică, sau mai precis spus educaţia civismului, se referă la formarea omului ca cetăţean, ca susţinător activ al statului de drept, ca militant al drepturilor omului, pentru binele patriei şi al poporului la care aparţine. Scopul educaţiei moral-civice constă în formarea individului ca subiect moral, care simte, gândeşte şi acţionează în spiritul cerinţelor şi exigenţelor moralei sociale, ca bun cetăţean, cu un comportament civic angajant. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea şi respectarea idealului moral, a valorilor, normelor şi regulilor ce incumbă din morala socială, cunoaşterea structurii şi funcţionalităţii statului de drept, cunoaşterea şi respectarea legilor care-l guvernează, însuşirea şi apărarea valorilor democraţiei, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un comportament de înţelegere, pace, prietenie, respect al demnităţii umane, tolerant, care să nu facă nici un fel de discriminări legate de naţionalitate, religie, rasă, sex etc.

6.2. Sarcinile educaţiei moral-civice

Din scopul educaţiei moral-civice rezultă principalele sarcini ale acestei componente a educaţiei: formarea conştiinţei moral-civice şi formarea conduitei morale şi civice. Se impune precizarea că această separare între sarcinile de factură teoretică şi cele de natură practică este făcută din considerente didactice, fiind oarecum artificială, pentru că în realitate, profilul moral-civic al subiectului se dezvoltă simultan pe ambele laturi, presupunând deopotrivă informaţie şi acţiune, sentimente, convingeri-fapte.

6.2.1. Formarea conştiinţei moral-civice. Conştiinţa moral-civică este constituită dintr-un sistem de valori, norme, reguli morale şi de cunoştinţe privind valorile, legile, normele ce reglementează relaţiile individului cu societatea, instituţiile statului şi cu semenii, precum şi dintr-un ansamblu de trăiri faţă de acestea. Include comandamentele pe care şi le impune individul în ceea ce priveşte poziţia şi conduita sa în cadrul multiplelor relaţii sociale în care este implicat. Privită din punct de vedere psihologic, conştiinţa moral-civică include trei componente: cognitivă, afectivă şi volitivă.

Componenta cognitivă presupune cunoaşterea de către copil a conţinutului şi cerinţelor valorilor, normelor, regulilor morale şi de conduită civică şi se realizează prin instruire morală şi civică. Cunoaşterea acestora nu se reduce la simpla lor memorare, ci presupune sesizarea exigenţelor pe care ele le implică, înţelegerea necesităţii respectării lor. Rezultatele acestei cunoaşteri se concretizează în formarea reprezentărilor, noţiunilor şi judecăţilor de natură morală şi civică. Rolul acestora este de a-l introduce pe copil în universul valorilor morale şi civice, de a-l face să înţeleagă necesitatea respectării lor, semnificaţia pe care o au pentru conduita sa morală şi comportamentul civic şi de a-i dezvolta capacitatea de a distinge valoarea de nonvaloare, elementele pozitive de cele negative. În absenţa unor cunoştinţe despre valorile morale şi civice nu-i putem cere copilului să se comporte în conformitate cu exigenţele ce emană din acestea. Dar, deşi indispensabile unei conduite moral-civice, cunoştinţele morale şi civice nu determină prin simpla lor prezenţă conduita. Pentru ca ele să devină un factor motivaţional care să declanşeze, să orienteze şi să susţină conduita moral-civică, este nevoie să fie însoţite de o serie de trăiri afective pozitive, ceea ce presupune acceptarea lor în planul vieţii afective, în caz contrar componenta cognitivă rămânând neutră, ineficientă sub raportul acţiunii. Aceasta conduce la necesitatea componentei afective a conştiinţei.

Componenta afectivă asigură substratul energetic necesar pentru exprimare în conduită a cunoştinţelor morale şi a celor privitoare la civism. Emoţiile şi sentimentele pe care le trăieşte subiectul faţă de comandamentele morale şi civice evidenţiază faptul că acesta nu numai că acceptă valorile, normele, regulile morale şi civice, dar le şi trăieşte şi se identifică cu ele. Rezultă că atât cunoaşterea cât şi adeziunea afectivă sunt indispensabile unui comportament moral-civic. Totuşi ele nu sunt suficiente, pentru că adeseori în înfăptuirea unor acte morale şi civice pot să apară o serie de obstacole externe (atracţii de moment, situaţii de conjunctură nefavorabile) sau interne (interese, dorinţe) pentru a căror depăşire este necesar un efort de voinţă, sau altfel spus este nevoie de intervenţia componentei volitive