Pedagogie - știința educației

1. Problematica pedagogiei ca stiinta

1.1. Definitia pedagogiei. Termenul de pedagogie este de origine greaca, fiind rezultatul îmbinarii cuvintelor : pais - „copil“ si agoge - „conducere“, „educatie“, precum si a cuvintelor paideea - „învatamânt“, „educatie“ si paidagogos - „îndrumator de copii“, „pedagog“.

Pedagogia este stiinta care studiaza fenomenul educational. Ea se ocupa deci de formarea personalitatii umane în vederea integrarii ei active, creatoare în viata sociala.

În dictionarele si în lucrarile de specialitate pedagogia este definita ca stiinta, ca arta, ca un „ansamblu de teorii care asigura fundamentarea unei conceptii despre dirijarea logica a activitatii de educatie“, (Coudray, Leandre, Lexique de sciences de l’education, 1973, p. 125) sau ca stiinta si arta de a instrui si a forma individualitati umane „permitând fiecaruia realizarea sa ca personalitate si ca inteligenta“ (Dictionaire de la philosofie, Larousse, Paris, 1995, p. 208).

1.2. Constituirea pedagogiei ca stiinta. Aparitia unei stiinte se realizeaza printr-un proces complex si îndelungat. Pedagogia reprezinta si ea rezultatul unui proces complex care din punct de vedere istoric cuprinde doua etape mari:

- etapa reflectarii educatiei în constiinta comuna a oamenilor;

- etapa reflectarii teoretice a fenomenului educational.

Educatia ca fenomen social a aparut odata cu societatea. Multa vreme acest fenomen se reflecta în constiinta oamenilor sub forma de reprezentari si idei izolate, ocazionale, constituite în procesul activitatii practice.

Preocupari teoretice speciale pentru studiul fenomenului educational au aparut odata cu diferentierea dintre munca fizica si cea intelectuala. Primele sisteme teoretice care aveau menirea sa ofere o explicatie mai cuprinzatoare asupra acestui fenomen si sa orienteze activitatea educativa practica au fost elaborate în cadrul diferitelor sisteme filozofice. Marii filosofi ai antichitatii au fost si teoreticieni ai fenomenului educational. Ulterior, teoretizarea fenomenului, educational devine o preocupare a unor mari personalitati ca Ian Amos Comenius (1592-1670); J. J. Rousseau (1712-1778); Johann Henrich Pestalozzi (1746-1827); Johann Friedrich Herbart (1776-1841); K. D. Usinski (1824-1870) etc. Aceasta activitate este concretizata în elaborarea mai multor sisteme pedagogice.

La sfârsitul secolului al XIX–lea si începutul secolului al XX–lea ca urmare a rezultatelor obtinute de catre sociologie si psihologie, pedagogia cunoaste un nou salt în evolutia ei. În cadrul ei se constituie diverse curente de orientare predominant sociologica sau predominant psihologica, care concep educatia în mod unilateral si genereaza o opozitie ireductibila între social si psihologic în structura educatiei. Contradictia aceasta devine antinomica întrucât a cultiva socialul fara un suport psihologic înseamna a avea doar calitati ale personalitatii independent de purtatorul lor, dupa cum a cultiva doar individul înseamna a pierde din vedere finalitatea educatiei, integrarea în societate (8, pag. 22).

În a doua jumatate a secolului al XX-lea si mai ales în zilele noastre se impune cu tot mai multa insistenta conceptia interdisciplinara în abordarea fenomenului educational*. Aceasta viziune presupune valorificarea rezultatelor mai multor discipline prin elaborarea unei sinteze privitoare la educatie în ansamblul sau si la diferite aspecte concrete ale ei.

Necesitatea abordarii interdisciplinare a fenomenului educational decurge din relatiile de interdependenta tot mai strânse cu celelalte laturi ale vietii – economice, sociale, culturale, politice etc. Educatia a devenit deopotriva o problema de meditatie filosofica, de investigatie stiintifica si tehnologica si de decizie social-politica. Ea nu mai este un domeniu de ordin strict pedagogic, lasând loc unei cercetari multidisciplinare si interdisciplinare. Educatia, în diferitele ei aspecte si privita din diverse unghiuri, a devenit obiect de studiu al mai multor discipline stiintifice fie generale sau particulare, cu un trecut mai îndelungat sau mai recent constituite, în curs de afirmare. Împreuna toate acestea constituie ceea ce se cheama sistemul stiintelor educatiei. Aceasta expresie tinde sa se substituie cuvântului „pedagogie“ corespunzând mai bine stadiului actual al dezvoltarii disciplinelor care studiaza problemele educatiei sau care sunt în raport cu educatia (4, pag.36).

1.3 Sistemul stiintelor educatiei

- Pedagogie generala este o disciplina teoretica care studiaza actiunea educationala dintr-un unghi general de vedere, urmarind sa surprinda legitati valabile indiferent de locul si timpul în care se desfasoara.

Din punct de vedere al relatiei dintre continuitate si discontinuitate, pedagogia generala abordeaza trasaturile esentiale ale educatiei. Ea vizeaza actiunea educationala din perspectiva continuitatii acesteia. Cu studiul aspectelor ce tin de discontinuitate se ocupa alte ramuri ale pedagogiei: pedagogia prescolara, pedagogia scolara etc.

- Pedagogia prescolara – se ocupa de problematica organizarii si desfasurarii actiunii educationale cu copii de vârsta prescolara.

- Pedagogia scolara – abordeaza problematica actiunii educationale în cadrul scolii, cu copii normal dezvoltati din punct de vedere fizic si psihic.

- Pedagogia speciala – abordeaza problematica si tehnologia desfasurarii actiunii educationale privind copiii deficienti din punct de vedere fizic, psihic si psihomotric, în scoli si în institutii speciale.

- Pedagogia experimentala – are ca obiect problemele legate de investigatia experimentala a educatiei. Supunând unui control stiintific, experimentând diverse aspecte ale educatiei, ea le dovedeste utilitatea în perfectionarea procesului educational. Pornind de la probleme concrete pe care le ridica procesul instructiv – educativ, pedagogia experimentala organizeaza si provoaca situatii noi, prelucreaza si interpreteaza datele înregistrate în cadrul experimentarii. Pe aceasta baza se formuleaza concluzii privind valoarea si utilitatea unor principii si tehnici noi pentru activitatea practica.