Atitudinile Sociale

Studiul opiniei publice este aproape inseparabil de cel al atitudinilor. Unii specialişti (Berelson şi Steiner, 1964; Childs, 1965; Doob, 1948; McGuire, 1985) utilizează interşanjabil cei doi termeni. Dacă ne referim la o lucrare de referinţă, cea a lui Bernard Berelson şi G. A. Steiner (1964), constatăm că termenii de “opinie, “atitudine “ şi “ credinţă” sunt subsumabili celui de “preferinţă a persoanelor”: “Termenii de opinie, atitudine şi credinţă nu au înţelesuri fixate în literatură, dar, în general, se referă la preferinţa persoanei pentru una sau alta din părţilei unei controverse publice – o problemă politică, o idee religioasă, o poziţie morală, un gust estetic, o anumită practică. Opiniile, atitudinile şi credinţele sunt judecăţi raţionale şi/sau emoţionale referitoare la aceste probleme” (Berelson şi Steiner, 1964, 557). Aşadar, pentru a cunoaşte mai în profunzime opiniile, va trebui să analizăm şi atitudinile. In literatura românească de specialitate este de menţionat în mod special lucrarea lui Anatole Chircev Psihologia atitudinilor sociale cu privire specială la români (1941), în care chiar în Introducere autorul arată că toate atitudinile sunt sociale, întrucât se nasc în interacţiunea cu alţii.

1. Structura şi funcţiile atitudinilor

Definiţia propusă în 1935 de Gordon W. Allport (1897 - 1965) îşi păstrează şi astăzi valabilitatea: „O atitudine este o stare de pregătire mintală şi neurală, organizată prin experienţă, care exercită o influenţă diriguitoare sau dinamizatoare asupra răspunsului individual la toate obiectele şi situaţiile cu care este în relaţie” (Allport, 1935, 4). In timp, s-au formulat şi alte definiţii ale a atitudinilor. Amintim câteva dintre acestea, deşi nu se depărtează prea mult de definiţia citată anterior.

Filosoful, sociologul şi psihologul englezl Herbert Spencer (1820 - 1903) este unul dintre primii care s-au referit la atitudine. In First Principles (1862) scria:”Pentru a ajunge la judecăţi corecte într-o problemă disputată, multe depind de atitudinile minţii pe care noi le avem când acultăm sau luăm parte la o controversă”. Aşadar, în epocă se făcea distincţie între atitudini mintale şi atitudini motorii. In psihologia experimentală germană s-au făcut numeroase studii, ajungându-se la conturarea unei teorii a atitudinilor motorii. N. Lange (1888), Hugo Münsterberg (1889), în Germania, şi Charles Féré (1890), în Franţa, au arătat pe cale experimentală că starea de pregătire musculară, “set-ul” (atitudinal), intervine în procesele de percepţie. Aşa se explică, probabil, de ce în definiţia lui Gordon W. Allport apar termenii de “stare de pregătire mintală şi neurală”.

Sociologul american William I. Thomas (1863 - 1931), unul din cei mai de seamă reprezentanţi al “Şcolii de la Chicago”, şi filosoful şi sociologul polonez Florian Znaniecki (1882 - 1958) au făcut din “atitudine” un concept central în ştiinţa despre om şi societate. In celebra lor monografie sociologică despre polonezii imigranţi în SUA, The Polish Peasant in Europe and America (1918-1920), termenul de “atitudine” este sistematic utilizat cu înţelesul de proces mintal care determină atât răspunsurile actuale ale fiecărei persoane la stimulii social, cât şi răspunsurile potenţiale. Cei doi autori ai monumentalei monografii sociologice (5 volume) defineau atitudinea ca “o stare mintală a individului orientată de o valoare” (apud Allport, 1954/1966, 19) şi considerau că studiul atitudinilor este par excellence domeniul psihologiei sociale. Concepţia lui William I. Thomas şi Florian Znaniecki despre atitudine este distinctivă prin aceea că leagă acest fenomen de valorile sociale: “atitudinea este duplicatul valorii sociale” (apud Newcomb, 1964/1966, 23). Emory S. Bogardus (1882-1973), autorul vestitei Scale a distanţei sociale (1925), raporta, de asemenea, atitudinile la valorile sociale când, în Fundamentales of Social Psychology (1931), scria: “O atitudine este o tendinţă spre acţiune, pentru sau contra a ceva din mediu, care devine astfel o valoare pozitivă sau negativă. O atitudine are semnificaţie numai în relaţie cu unele valori” (apud Chircev, 1941, 52). Se poate spune că perspectiva sociologică asupra atitudinilor se particularizează prin raportarea atitudinilor la valorile sociale.

In perspectivă psihologică, atitudinile au fost studiate în legătură cu alte caracteristici ale personalităţii. In acest sens, David Krech şi Richard S. Crutchfield (1948, 152) apreciau că “O atitudine poate fi definită ca o organizare stabilă a proceselor motivaţionale, emoţionale, perceptive şi cognitive cu referinţă la anumite aspecte ale lumii individului” (ibidem).

Solomon Asch (1952) considera că “atitudinile sunt tendinţe de durată determinate şi formate prin experienţa trecută”. Elementul de noutate al acestei definiţii îl constituie sublinierea modului de formare a atitudinilor, prin “experienţa trecută”. O definiţie cuprinzătoare a atitudinii o întâlnim la D. Ratz (1960, 168):”Atitudinea este o predispoziţie a individului faţă de aprecierea unui obiect, a simbolului acestuia sau a unui aspect al lumii ca fiind pozitive sau negative. Opinia este expresia verbală a atitudinii, însă aceasta din urmă se poate exprima şi în comportamentul neverbal. Atitudinile cuprind elemente afective (sentimentele generale de simpatie sau antipatie) şi cognitive (care reflectă obiectul atitudinii, caracteristicile lui, legăturile cu alte obiecte”. Distinctivă în viziunea lui D. Ritz este relaţia dintre opinii şi atitudini. F. J. McDonald (1965) înţelege prin conceptul de “atitudine” “o predispoziţie de a acţiona pozitiv sau negativ faţă de persoane, obiecte, idei şi evenimente” (apud Hankins, 1973, 154). Această definiţie accentuează relaţia dintre atitudine şi comportament. Pentru Richard E. Petty şi John T. Cacioppo (1981) o atitudine este “un simţământ (feeling) general şi de durată, pozitiv sau negativ, faţă de anumite persoane, obiecte sau situaţii” (apud Saks şi Krupat, 1988, 166). De această dată se accentuează caracterul “de durată” al atitudinilor. Alice H. Eagly şi Selley Cheiken (1993) scot în evidenţă factorul evaluativ: “Atitudinea este o tendinţă psihologică, exprimată prin evaluarea mai mult sau mai puţin favorabilă sau nefavorabilă a unei entităţi determinate” (apud Manstead, 1995, 47). Aşa cum se poate observa, definiţiile atitudinii diferă după cum se centrează pe evaluare, stări emoţionale, cogniţie sau dispoziţii comportamentale. In dicţionarele de psihologie sau de sociologie apărute la noi (Popescu-Neveanu, 1978; Şchiopu, 1997; Zamfir şi Vlăsceanu, 1993) sunt prezentate şi alte definiţii care întregesc viziunea despre atitudini.