Conflictul și Negocierea

INTRODUCERE

Abilitatea de a comunica presupune şi abilitatea de a rezolva conflictele de comunicare. Conflictul nu presupune în mod obligatoriu aspecte negative( tensiune, ceartă), deci comunicarea eficientă nu înseamnă camuflarea conflictului. Aceasta trebuie acceptat ca o parte firească a procesului de comunicare. Studiile de evaluare a programelor de dezvoltare a abilităţiilor de comunicare şi de management al conflictelor au identificat o serie de convingeri eronate despre conflicte în rândul participanţilor care scad eficienţa seminariilor de comunicare dacă nu sunt dezvoltate mesaje alternative. Cele mai frecvente convingeri eronate sau mituri despre conflicte sunt : conflictul are numai efecte negative, conflictul se rezolvă de la sine, a avea un conflict este un semn de vulnerabilitate.

CAPITOLUL I

CONFLICTUL- DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 Definirea conceptului de conflict

Conflictul apare ca urmare a tendinţei uneia dintre părţi implicate, persoană sau grup de persoane, de a-şi impune punctul de vedere, sau interesele proprii. Acest comportament determină apariţia frustrărilor în grupul de oponenţi. În forma sa clasică, conflictul implică atitudini şi comportamente antagonice. În ce priveşte atitudinile, părţile în conflict cultivă antipatia reciprocă se consideră reciproc nerezolvabile, dezvoltă stereotipuri negative despre oponenţi. Comportamentele antagonice includ porecle insultătoare, sabotaje, sau chiar agresiuni fizice. În unele grupuri conflictul este stăpânit printr-o atitudine de colaborare care ţine conflictul la nivel minim, în altele, conflictul este ascuns sau reprimat şi nu este chiar atat de evident.

În urma unui sondaj, mai mulţi manageri au recunoscut că 20 de procente din timpul afectat problemelor specifice s-a consumat cu activităţi legate de diferite conflicte ( identificare, studiu, negociere) iar abilitatea de abordare constructivă a conflictelor este din ce în ce mai importantă. Astăzi trebuie să se accepte existenţa conflictului şi să se realizeze că încercarea de a elimina conflictele este o greşeală.

1.2 Managementul conflictelor

Visul de aur al multor manageri este ca organizaţiile pe care le conduc să funcţioneze lin , fără asperităţi, iar între angajaţi să domnească pacea şi armonia, toate obiectivele organizaţionale sunt atinse la nivel maxim şi toată lumea este mulţumită. Acest ideal îşi are originea într-o ideologie care ia în considerare un singur tip de raţionalitate ce guvernează funcţionarea unei societăţi iar orice opinie contrară este considerată ca iraţională, trebuind a fi combătută prin toate mijloacele.

Faţeta managerială a acestei concepţii este ideea, promovată la începutul secolului nostru de părinţii managementului ştiinţific, după care există “o singură cale optimă“( F.W. Taylor), de rezolvare a oricărei probleme organizaţionale şi de conducere, iar conducătorul organizaţiei este cel care o deţine.

Negociere, compromis, consens sunt concepte care lipsesc din vocabularul multor directori. Dorinţa de a satisface cerinţele celorlalţi este, de multe ori, foarte mică şi de aceea cooperarea dintre conducerea şcolii şi personalul ei are de suferit. Conflictul la nivel organizaţional este privit ca ceva rău, dăunător, care trebuie evitat sau, în cel mai rău caz, grabnic eliminat, deoarece prin erodarea funcţiei manageriale de coordonare, influenţează negativ productivitatea indivizilor şi a grupurilor, afectând grav eficienţa organizaţională şi de calitatea educaţiei furnizate de şcoală.

Pe măsura evoluţiei concepţiilor manageriale a devenit tot mai evident faptul că există întotdeauna mai multe soluţii alternative şi echivalente la problemele organizaţiei, că aceasta nu trebuie privită ca un mecanism ci ca un organism şi că factorul uman are o importanţă cel puţin la fel de mare ca şi cel tehnologic.

Pe de altă parte, extinderea doctrinelor şi a sistemelor democratice face ca guvernabilitatea socială şi organizaţională să fie rezultanta concilierii unor poziţii şi puncte de vedere extrem de diverse, adesea contradictorii. S-a constatat că nu mai poate fi vorba de o unică şi omniprezentă raţionalitate, conflictul apărând ca inevitabil, iar negocierea ca o activitate managerială esenţială.