Familia Monoparentală

Familia monoparentală constituie deopotrivă o realitate şi o temă deosebit de acută şi importantă pentru societăţile contemporane, pentru state şi guverne, precum şi pentru alte organizaţii şi, bineînţeles, pentru cei în cauză. În societăţile complexe, în particular în ţările vestice, ponderea familiilor monoparentale a crescut dramatic. În SUA, în anii 1960, 17% din totalul copiilor sub 18 ani au trăit în familii monoparentale, pe când în anii 2000 acest procent a ajuns la 27% şi continuă să crească (Bryjak şi Soroka, 2001). Sociologii, antropologii, dar şi oamenii politici îşi pun întrebarea cum se explică acest fenomen. Vom spune de la început că şi aici – cum se întâmplă de altfel în cazul multor probleme sociale – explicaţia este complexă: deoarece nu avem un model valid pentru toate ţările, abordarea trebuie să fie mai degrabă idiografico-contextuală.

Mai întâi, e nevoie să luăm în considerare modalităţile prin care se ajunge la starea de familie monoparentală (care, într-o majoritatea covârşitoare, este matriparentală, matrifocală). De regulă, este vorba despre divorţ sau separare; moartea unuia dintre soţi; naşterile neprogramate în afara căsătoriei; decizia de a avea copii fără a te căsători. Toate aceste situaţii, mai puţin ultima, nu înseamnă automat existenţa de durată a familiei cu un singur părinte. Majoritatea soţilor divorţaţi sau văduvi se recăsătoresc. De ce rămân totuşi atât de multe familii monoparentale?

O primă explicaţie este că femeilor nu le este deloc uşor să se recăsătorească. Aceasta fie pentru că la nivelul unei ţări, la un moment dat, poate fi o criză de bărbaţi – cum s-a întâmplat în anii de după cel de-al doilea război mondial în fosta Uniune Sovietică, unde bărbaţii au murit masiv în război, fie că în nişa socială accesibilă, numărul potenţialilor soţi este redus. Astfel, în cartierele sărace din SUA, femeile afro-americane pot găsi cu greu un partener, bărbaţii de aceeaşi rasă murind de tineri în număr semnificativ sau fiind în închisoare. D. Lichter şi colaboratorii (1992) au descoperit că la 100 de afro-americani între 21-28 de ani ar reveni mai puţin de 80 de bărbaţi de aceeaşi rasă. Iar dacă socotim şi importanţa faptului că ei să aibă o slujbă întreagă sau parţială, numărul se reduce la 50, întrucât mulţi dintre ei sunt şomeri.

Un alt factor ar fi că statutul de familie monoparentală este încurajat de ajutorul substanţial de stat. Acest argument priveşte îndeosebi aşa numitele ţări ale bunăstării, de pildă cele din Scandinavia. Relativ legat de acest aspect, ne putem aştepta ca în ţările dezvoltate economic să găsim mame singure cu copii printre care sunt capabile să fie capul unei gospodării, adică să câştige suficient. Şi într-adevăr, dintre femeile cu un loc de muncă, multe decid să aibă copii fără să se mărite, dar statistic, femeile salariate se căsătoresc în proporţie mai ridicată decât cele late (Burns şi Scott, 1994). Cele mai multe dintre familiile cu un singur părinte rezultă aşadar fie dintr-o nevoie (femeile se pot căsători sau recăsători greu), fie dintr-o opţiune de viaţă (cele care îşi pot permite material), fie ca o strategie de a obţine un ajutor considerabil de la stat (în unele cazuri, ele având de fapt un soţ, dar nu legal). Iar ca o comparaţie interculturală, e clar că societatea modernă, bazată pe economie de piaţă, slujbe plătite, ajutor guvernamental etc. face posibilă familia monoparentală, spre deosebire de societăţile simple, arhaice, unde femeia e dependentă de hrana şi serviciile familiei extinse şi ale parentalităţii.

Într-adevăr, societăţile moderne şi postmoderne fac posibilă existenţa familiilor monoparentale, dar pentru marea lor majoritate viaţa nu este deloc roz. Copiii din aceste familii au mai mari şanse decât cei biparentali să nu termine liceul sau colegiul, adolescentele să rămână însărcinate, băieţii să comită infracţiuni, să ajungă la închisoare şi/sau şomeri. Întrucât familiile monoparentale sunt, cu puţine excepţii, matrifocale, este în joc şi lipsa tatălui, atât ca autoritate educativă, cât şi ca model de „cel care câştigă cinstit pâinea”. Factorii psihoeducativi sunt importanţi, dar explicaţia fundamentală în dificultăţile pe care le întâmpină familiile monoparentale se găseşte în condiţiile precare de viaţă ale acestora, în sărăcie. (studiile arată că dacă se controlează variabila „sărăcie”, diferenţele pe aproape toate planurile dintre familiile cu un singur părinte şi cele cu doi devin minore). Sărăcia familiilor monoparentală poate avea multiple surse.