Fundamentele filosofice și etice ale educației speciale

1. Consideraţii preliminare

Conştientizându-se ca fiinţă a acestei planete, omul îşi conştientizează şi valoarea sa socială, de aici rezultând grija deosebită pe care o va acorda colectivităţii. Fiinţele valide devin interesate de modificarea profundă a principiilor de viaţă şi de extrapolarea acestor principii asupra persoanelor defavorizate.

Organizaţiile mondiale şi naţionale, asociaţiile profesionale sau nonprofesionale cu scop umanitar sunt expresia aceleiaşi filosofii, aceleiaşi concepţii integraţioniste, având la bază un principiu unic, cel al normalizării.

La baza acestui principiu a stat discrepanţa enormă între nivelul economic, social şi cultural al semenilor noştri priviţi ca fiinţe egale, cu personalităţi individuale, cu drepturi şi libertăţi egale, dar în condiţii de afirmare atât de diferite. Este deci firesc efortul omului de a normaliza ceea ce a perturbat nu atât natura, cât societatea, prin prejudecăţile sale acumulate de-a lungul secolelor de ignoranţă. De aceea, acest principiu a apărut în ţările foarte dezvoltate din punct de vedere economic şi cu o democraţie autentică, extinzându-se rapid şi firesc asupra recuperării şi integrării sociale a tuturor persoanelor defavorizate sau cu cerinţe speciale, cum se mai numesc ele în termeni moderni, indiferent că este vorba de boală, bătrâneţe, deficienţă fizică sau psihică.

Socializarea umană, definită drept procesul de achiziţie a tuturor valorilor pozitive din societate şi folosirea lor în interacţiunea şi viaţa socială, culminează cu atribuirea unui rol şi câştigarea unui statut social. Aceste două concepte ajută la cercetarea relaţiilor interpersonale, a poziţiei şi activităţii individului uman în raport cu structura societăţii.

Statutul social este definit prin ansamblul comportamentelor pe care o persoană le poate aştepta în mod legitim de la ceilalţi indivizi. Rolul social constă în ansamblul comporta¬mentelor pe care ceilalţi indivizi le aşteaptă în mod legitim de la o persoană.

Desigur, aceste două concepte sociologice fundamentale, fără de care integrarea soci¬ală îşi pierde sensul, se modifică sau capătă note specifice în cazul persoanelor cu cerinţe spe¬ciale. Însă această modificare nu trebuie privită ca ceva static sau ireversibil, ci, dimpotrivă, ca ceva dinamic.

În accepţiunea actuală, noţiunea de recuperare cuprinde ansamblul de măsuri menite să înlăture sau să diminueze consecinţele deficienţei, în vederea încadrării în condiţii optime a deficienţilor în viaţa socială (Preda, 1994) . Încadrarea socială reprezintă scopul întregii munci duse cu deficienţii, pe baza principiului reabilitării timpurii, individualizării şi continuităţii procesului recuperatoriu. Procesul de recuperare a deficienţilor parcurge trei etape. În majoritatea cazurilor, prima etapă o constituie recuperarea medicală, care trebuie completată cu recuperarea propriu zisă, prin metode psiho pedagogice speciale şi măsuri sociale. În cele din urmă vin măsurile „catamnestice” de recuperare, care urmăresc să consolideze succesul recuperării profesionale şi extra profesionale, respectiv să readucă rezultatele recuperării la nivelul cerinţelor mereu crescânde ale societăţii contemporane (Roth, 1970) .

Toate măsurile luate pentru recuperarea deficienţilor urmăresc integrarea acestora în societate cu preocuparea de a i face să joace un rol pe deplin compatibil cu acela al omului normal (Oléron, 1969) .

Ţinând seama de gradul accentuat de integrare până la care pot ajunge, astăzi se consideră că deficienţii au un statut social şi un rol de excepţie numai în cazul în care, cu toate măsurile medico pedagogice şi psiho sociologice luate, nu pot fi recuperaţi pentru a atinge un nivel de autonomie personală şi mai ales economică.

Procesul de recuperare are drept consecinţă schimbarea statutului şi rolului social al indivizilor deficienţi, o dată cu ieşirea lor din acel „grup minoritar” şi integrarea în variate grupuri sociale şi, prin intermediul acestora, în ansamblul organismului social.

Modificările survenite în statutul şi rolul social al deficienţilor pe măsura integrării lor în societate, ar putea fi urmărite prin aplicarea conceptului „distanţării de rol” al lui Goffman, legat de analiza comportării grupului social în care se integrează.

În conceptul „distanţării de rol” se pot include două tipuri de comportament: pretenţia detaşării de unele prerogative ale statutului respectiv, pentru a îndeplini mai bine un rol, şi distanţarea de rol în scopul pregătirii pentru asumarea altui rol. Acesta din urmă are un ele¬ment de nonconformism, deoarece contravine aşteptărilor unei comportări adecvate a rolului, aşa cum o presupun ceilalţi parteneri. Apare mai întâi un statut de tranziţie, care se manifestă prin trecerea acelui care se află în rol dintr o stare în alta (Coser, 1966) .

În cazul indivizilor deficienţi, datorită procesului complex de recuperare, aceştia se distanţează de rolul şi statutul lor iniţial şi, trecând printr un statut de tranziţie, îşi asumă treptat rolul social al indivizilor valizi în colectivitatea cărora au fost integraţi. Distanţarea de rol este un proces dinamic, deoarece în faţa deficienţilor stau un număr de solicitări care creşte progresiv, derivând dintr un grup de roluri care se extind progresiv.

Pe parcursul procesului de socializare a deficienţilor pot apare tulburări în trecerea de la statutul şi rolul social de excepţie la statutul de tranziţie şi apoi la statutul şi rolul social echivalent cu cel al indivizilor valizi. În acest caz se poate manifesta şi fenomenul de ambiva¬lenţă sociologică.

Ambivalenţa psihologică se referă la sentimentele contradictorii în cazul aceleaşi peroane. Ambivalenţa sociologică se referă la atitudinea faţa de rol şi poate fi rezultatul unei contradicţii care provine de la un singur partener al rolului (Coser, 1966) .

Ambivalenţa psihologică se observă la deficienţii la care aspectul psihologic al recuperării este deficitar, în sensul că educarea deficientului nu a reuşit să i determine o atitudine adecvată faţa de propria i persoană şi faţă de deficienţa sa. Acesta tinde spre integrarea socială, dar din cauza sentimentelor de inferioritate, a lipsei de maturitate în conduită etc. rămâne un inadaptat. Dacă însă deficientul, prin activismul său, ajutat de o ambianţă socio psihologică adecvată, realizează un echilibru psihic, integrarea socială va fi mult uşurată. Ambivalenţa sociologică se referă la cerinţele normative incompatibile ale atitudinilor şi comportamentelor atribuite statutului social al grupului în care s au integrat deficienţii. Ea este asociată cu atitudinea neadecvată faţă de rol şi poate fi rezultatul unei contradicţii care provine fie de la un individ valid, fie de la un deficient.

Ţinând seama că prin comportare se manifestă caracterul adecvat al rolului şi că relaţiile interpersonale determină structura rolului, este absolut necesar ca între persoanele valide şi deficienţii unui grup social să existe o strânsă colaborare, înţelegere reciprocă şi atitudini principiale.

Deficienţii recuperaţi sunt tot mai conştienţi de schimbarea survenită în statutul şi rolul lor social. Marea lor majoritate nu caută să profite de ansamblul drepturilor ce le ar reveni conform statutului şi rolului de excepţie, ci, integrându se în viaţă socială, îşi asumă rolul indivizilor valizi ai colectivităţii în care au intrat, cu maximum de responsabilitate socială.

Problemele ridicate de integrarea socială a deficienţilor ar putea constitui un obiect de cercetare şi al sociologiei sănătăţii (Preda, 1995) .