Problematica instruirii și învățării

7. PROBLEMATICA ÎNVATARII SI INSTRUIRII

7.1. Învatarea concept, caracteristici, tipuri

Învatarea, acumularea de experienta (noua) sociala si individuala (conform U. Schiopu si U. Verza, 1997), formarea de structuri psihice, reprezinta una dintre formele fundamentale de activitate umana care, alaturi de modificarile adaptative, asigura supravietuirea sistemelor vii.

M. Epuran (1976), considera ca învatarea este un fenomen psiho-comportamental, de ameliorare a adaptarii individului la situatiile vietii.

Se poate spune ca toate structurile de care dispune un sistem viu la un moment dat (cunostinte, instrumente de operare, algoritmi etc.) si care nu sunt înnascute reprezinta rezultatul învatarii. Înca de la nastere, fiinta umana este capabila sa învete. Ca sistem cibernetic de natura energetic-informationala, omul este programat din momentul nasterii pentru astfel de procesari ale informatiei. Astfel, mecanismele de învatare, ca si cele adaptative, se bazeaza pe achizitie de informatie si energie, pe reglajele cu reactie negativa, pozitiva, corective si prospective (P. Constantinescu, 1986), fiind baza structurilor psihice. Din acest punct de vedere învatarea reprezinta organizarea interna pe criterii genetice si particular personale a experientei individuale, în vederea unei adaptari superioare la mediu (St. Tudos, 2000).

Perfectionarea mecanismelor învatarii se face în paralel cu cresterea capacitatii de selectare a informatiei esentiale si îmbunatatirea reglajelor adaptative. Specific uman este faptul ca învatarea poarta pecetea culturii. Tranzitia de la palierul biologic la cel cultural, ce defineste omul, (operarea cu concepte, mecanismele anticipative si prospective, reglarea actiunii pe baza programului mental etc), presupune realizarea triadei concept  obiect  semn si aparitia limbajului. Faptul ca, la om, învatarea este mediata verbal, determina accesul subiectului la tezaurul cultural al umanitatii. Specific uman este, de asemenea, prezenta intentiei, a scopului si anticiparea rezultatului (ceea ce înseamna organizare logica, sistematizare, integrare).

Învatarea, ca activitate fundamentala umana, este controlata de societate, are o suprastructura adecvata si este orientata în directia asimilarii sistemelor de cunostinte si de deprinderi elaborate social-istoric si de utilitate pe acest plan, în vederea formarii, dezvoltarii si consolidarii structurilor psihice particulare (cognitive, afective, motivationale, volitive ale personalitatii angajate social) 1.

Tipuri de învatare

În literatura de specialitate se întâlnesc o serie de clasificari ale formelor învatarii. Astfel, Morgan, distinge doua tipuri fundamentale de învatare:

- învatarea perceptiva;

- învatarea raspunsului.

Aceasta din urma se subîmparte, la rândul ei, în învatarea unui singur raspuns (conditionarea clasica operanta sau aversiva) si învatarea mai multor raspunsuri.

Melton face urmatoarea clasificare: 1) conditionarea; 2) învatarea motrica; 3) învatarea discriminatorie; 4) învatarea verbala; 5) rezolvarea de probleme; 6) învatarea conceptelor.

Cea mai frecvent utilizata este clasificarea lui Montpellier, care distinge:

a) procesul conditionarii- ilustrat prin schema clasica a reflexelor conditionate, de formare a unor reactii prin asocierea cu diferiti stimuli, reactii dobândite în cursul vietii, între care o însemnatate deosebita o au reactiile de preparatie anticipativa;

b) învatarea perceptiva- se exprima în modificarile sistematice ale reactiilor perceptive, constând din modificari structurale, cum ar fi reducerea pragului sensibilitatii, perceperea detaliilor, recunoasterea sau identificarea structurilor în conditii de percepere dificile, reducerea iluziilor perceptive;

c) învatarea senzori-motrica (perceptiv-motrica) consta din modificare comportamentului ca adaptare a unei forme de raspuns performant le conditii perceptive noi, implicând fie formarea de noi coordonari senzori-motrice, fie cresterea preciziei sau finetei coordonarii raspunsului preexistent;