Psihologie

1. Noţiuni de psihologie.

Psihologia este ştiinţa care studiază faptele şi legităţile apariţiei şi funcţionării psihicului şi a personalităţii.

Ea caută să răspundă la întrebările de tipul: Cum percepe omul lumea şi pe sine? Cum înţelege el lumea şi pe sine? De ce el a săvîrşit fapta dată? etc.

Termenul de psihologie a fost introdus de către psihologul şi filozoful german Cristian Wolff pe care l-a creat pe baza a două cuvinte greceşti: psihe, ce înseamnă suflet şi logos care înseamnă ştiinţă, cuvînt . Pe atunci se considera că obiectul de cercetare al psihologiei este sufletul (totalitatea manifestărilor interioare, subiective, opus noţiunii de trup, corp). În prezent, însă, obiectul principal al psihologiei este psihicul care este definit ca capacitate a fiinţelor vii de a reflecta mediul în care trăiesc.

Funcţiile de bază ale psihologiei constau în:

• a descrie fenomenele psihice (senzaţii, memorie, gîndire etc);

• în a le explica şi

• în a contribui la soluţionare problemelor de natură psihologică cu care se confruntă omul (învăţarea, rezolvarea conflictelor etc).

Psihologia contemporană constituie un sistem de ştiinţe psihologice teoretice şi aplicative foarte complex. Nucleul acestui sistem îl formează psihologia generală care este ştiinţa psihologică despre psihicul şi personalitatea omului matur şi normal. În jurul ei gravitează celelalte ştiinţe psihologice. Acestea ştiinţe sînt: psihologia vîrstelor (se ocupă de studierea modului în care se dezvoltă psihicul şi personalitatea de la naşterea omului pînă la moartea lui); psihologia pedagogică (studiază legităţile învăţării şi ale dezvoltării personalităţii prin instruire şi educaţie), psihologia socială (studiază fenomenele psihice care se produc în grupurile umane (compatibilitate, conformism etc); psihologia inginerească (cercetează relaţia om-maşină şi implicaţiile psihologice ale acesteia). Alte discipline psihologice sînt: psihologia muncii, a sportului, medicală, judiciară, zoopsihologia, patopsihologia etc.

În prezent psihologia se dezvoltă furtunos şi datorită marelui interes faţă de factorul uman se presupune că va fi una dintre cele mai importante ştiinţe ale secolului XXI.

2. Definirea conceptului de psihic.

Psihicul constituie activitatea de reflectare de către om a mediului său extern şi intern în formă de imagini, noţiuni, idei.

Psihicul formează tabloul lumii în care omul trăieşte.

Funcţia principală a psihicului constă în a asigura cu informaţie subiectul uman despre realitatea în care el trăieşte, despre vremurile care au fost, despre lumea prezentă şi despre aceea ce va urma în viitor. Astfel psihicul realizează funcţia de orientare a subiectului în mediul în care se află, în viaţa sa de toate zilele. Datorită acestei funcţii a psihicului omul poate să se adapteze la condiţiile mereu schimbătoare ale mediului şi tot datorită psihicului omul poate să transforme lumea, în care trăieşte, să prefacă mediul, să se transforme pe sine însuşi. Aceasta din urmă este posibilă graţie puterii creatoare a psihicului uman, în special a gîndirii şi a imaginaţiei creatoare, care sînt componente ale psihicului.

Psihicul uman este compus din trei părţi componente: conştiinţa, subconştientul şi inconştientul.

(La expunerea acestei teme se va folosi materia de la întrebările 3 şi 4).

. Psihologia conştiinţei.

Conştiinţa este partea superioară a psihicului uman care îndeplineşte următoarele funcţii:

• elaborarea scopului activităţii. Scopul înseamnă ideea sau reprezentarea pe care şi-o face omul despre rezultatul final al activităţii sale;

• elaborarea programului sau a planului activităţii. Program înseamnă imaginea procesului care va traduce scopul în produs real, “filmul” viitoarei activităţi;

• reflexia, adică capacitatea de a-şi da seama de totul ce se întîmplă cu omul, despre consecinţele faptelor sale. Apropo, cuvîntul conştiinţă provine de la două cuvinte latineşti: con + scientia , care în traducere înseamnă cu ştiinţă;

• elaborarea atitudinilor (părerilor, aprecierilor, opiniilor) despre lume şi sine. A avea conştiinţă înseamnă a atitudine. A avea atitudine faţă de cineva sau ceva înseamnă a te pune în relaţie cu acest cineva sau ceva, a lua poziţie.

4. Problema subconştientului şi a inconştientului.

Subconştientul este a doua parte a psihicului uman care are drept menire de a regla procesele automatizate, procesele care prin exersare s-au transformat în deprinderi şi obişnuinţe.

Drept exemplu de procese automatizate pot servi scrisul, cititul ... La început acţiunea de a scrie a fost o acţiune conştientă, care mai apoi fiind mereu exersată a devenit deprindere. Scriem ceva, bunăoară, o scrisoare fără să ne gîndim cum se scrie cutare sau cutare literă. Procesul automatizat se produce parcă de la sine. Subconştientul este important prin faptul că el eliberează conştiinţa de lucrări de rutină, lucrări cu caracter pur tehnic şi-i permite să se concentreze asupra activităţilor intelectuale complicate, creatoare. De exemplu, cînd scrii o scrisoare te gîndeşti la aceea ce să scrii (conţinutul), da nu la aceea cum să scrii, căci aceasta este deja deprindere.

Inconştientul constituie totalitatea proceselor şi a stărilor psihice la care omul nu are acces.

Fenomenele psihice inconştiente se produc fără vrerea omului, fără a le programa şi dirija. De exemplu, visul nocturn.

Sigmund Freud explica mecanismul de formare a inconştientului astfel: atunci cînd la om apare un impuls, el este supus cenzurii. Dacă impulsul contrazice normele morale, tabuurile existente în conştiinţa oamenilor, el este refulat, adică împins în afară conştiinţei. Scos în afara conştiinţei acest impuls nu dispare, ci continuă să existe în inconştient. Fenomenele psihice din inconştient se manifestă (“se arată”) în cazurile cînd conştiinţa nu e trează sau e tulburată. Visul în timpul somnului, halucinaţiile în timpul acceselor de boli psihice etc.

Esenţa actelor psihice inconştiente constă în aceea că omul nu-şi dă seama de ele şi nu le poate judeca şi controla.