Psihoterapia de cuplu și familie

1. TERAPIA DE CUPLU ȘI FAMILIE: ÎNCEPUTURI

Terapia de familie s-a născut în 1950, a crescut în jurul anului 1960 și s-a maturizat în anii 1970. Dacă inițial a existat un val de entuziasm de a trata întreaga familie ca pe un întreg, ulterior a existat o diversificare a școlilor, fiecare în parte orientându-se spre o bucățică de adevăr și pe un anumit segment de populație. Perioada dintre anii 1975 și 1985 este considerată vârsta de aur a terapiei de familie. În această perioadă plină de entuziasm și încredere a avut loc o înflorire a abordărilor imaginative și vitale de tratament. Terapeuții din acea perioadă chiar dacă împărtășeau puncte de vedere diferite în ceea ce privește tehnicile utilizate aveau în schimb un scop comun și mult optimism. Aceste modele de pionierat au fost puse la încercare iar granițele lor au devenit difuze, astăzi foarte puțini terapeuți identificându-se cu un anumit curent și cu o anumită școală. Mai mult decât atât chiar distincția dintre terapia individuală și cea de familie este mai puțin clară, deoarece din ce în ce mai mulți terapeuți practică ambele forme de tratament. Psihoterapia individuală și terapia de familie oferă, fiecare, două lucruri: un mod de abordare a tratamentului și o manieră de înțelegere a comportamentului uman. Terapia individuală poate pune la dispoziție atenția concentrată pentru a ajuta oamenii să se confrunte cu temerile lor și să-i învețe să devină mai compleți ei înșiși. Terapeuții individuali au recunoscut întotdeauna importanța vieții de familie în formarea personalității, dar au presupus că aceste influențe sunt internalizate și că dinamicile intrapsihice devin forțele dominanate care controlează comportamentul. De aceea, tratamentul trebuie orientat către către persoană și către construcția sa personală. Din perspectiva terapeuților de familie, forțele dominante din viețile noastre sunt localizate în afara noastră, în familie, iar terapia bazată pe aceste concepții este orientată spre schimbarea organizării familiei care să conducă la alterarea corespunzătoare a vieții fiecărui membru. Terapia de familie nu-și propune numai schimbarea clientului individual în context, ea determină

schimbări asupra întregii familii, beneficiile fiind de lungă durată deoarece fiecare membru al familiei este schimbat și continuă să facă presiune și să determine schimbări sincronice asupra celorlalți membri.

Aproape orice dificultate umană poate fi ameliorată, fie de terapia individuală fie de cea de familie, dar, anumite dificultăți pot fi abordate, în special, de terapia de familie, printre care: problemele cu copiii; plângeri despre căsătorii sau despre relații intime; certuri familiale și alte simptome care se dezvoltă în individ în timpul unei tranziții familiale majore.

Terapia de familie a înflorit nu numai pentru că și-a demonstrat eficiența clinică, ci și pentru că redescoperim interconexiunea care caracterizează comunitatea noastră umană. De obicei diferența dintre terapia de familie față de cea individuală este dată de eficiența pe care o are una sau alta în rezolvarea problemelor. De fapt, acest lucru nu este altceva decât un mod de a înțelege natura umană. Chiar dacă psihoterapia reușeșete concentrându-se, fie pe psihologia individuală, fie pe organizarea familială, ambele perspective - psihologia și contextul social - sunt indispensabile unei înțelegeri depline a oamenlilor și a problemelor lor.

Terapia de familie ne învață că familia este mai mult decât o colecție de indivizi separați, ea este un sistem, un tot organic ale părți componente funcționează într-un fel care transcend caracteristicile individuale. Dar, chiar dacă avem calitatea de membri ai unui sistem de familie, nu încetăm să fim indivizi cu propriile noastre inimi, minți și dorințe. Chiar dacă nu este posibil să înțelegem oamenii fără să luăm în considerație cotextul lor social - în special familia - am greși dacă ne-am limita numai la suprafața interacțiunilor - la comportamentul social separat de experiența internă.

A lucra cu sistemul întreg înseamnă nu numai a considera pe toți membrii familiei, ci și, de asemenea, a lua în considerare dimensiunile personale ale experiențelor acestora.