Afectivitatea

1. INTRODUCERE

Poate că nici una din problemele de conţinut ale psihologiei nu a fost şi un continuă să fie atât de controversată şi dezbătută ca cea a emoţiei. Disputele sau purtat şi se poartă în jurul a trei coordonate principale:

-locul emoţiei în viaţa psihică şi rolul ei în activitatea curentă a omului;

-natura şi conţinutul trăirii emoţionale;

-modul de producere şi mecanismul prin care se realizează procesele emoţionale.

In raport cu fiecare din aceste coordonate, s-au constituit şi s-au înfruntat puncte de vedere nu numai diferite, dar de-a dreptul opuse, antagonice. Aşa, de exemplu, în raport cu locul emoţiei în viaţa psihică şi rolul ei în activitatea curentă a omului, se delimitează tranşant asemenea opoziţii, precum:

-raţionalismul, care absolutiza locul şi rolul raţiunii şi nega orice importanţă şi legitimitate ontologică a emoţiei, care era considerată un atavism regretabil al formelor primare ale psihismului animal în psihicul uman (Descartes, Kant);

-iraţionalismul, care, dimpotrivă, absolutiza componenta instinctual-iraţională, implicit, dimensiunea trăirii emoţionale, minimalizând importanţa raţiunii (Nietzsche, Schoppenhauer, Bergson, Mc Dougall, Freud -, aşadar, opoziţia dintre glasul raţiunii şi glasul inimii);

-nihilismul, care contesta emoţiei orice valoare instrumental-adaptativă şi orice rol pozitiv, optimizator în dinamica activităţii şi comportamentului (Wundt, Lipps, Munn, Woodworth)

-trăirismul, care aşeza desfăşurarea întregii activităţi, a întregului comportament pe suport emoţional-afectiv (Ribot, Scheff, Lazarus)

Situaţia atât de controversată a emoţionalităţii se explică nu numai prin complexitatea ei excepţională (universul afectivităţii este mai întins şi mai complicat structurat decât universul cogniţiei), ci şi prin dificultatea găsirii şi conceperii unor modele experimentale suficient de adecvate şi de discriminante de investigare şi cercetare obiectivă. Această dificultate face ca, în producerea şi furnizarea datelor sau faptelor necesare analizei şi interpretării teoretice, principalele surse să rămână observaţia şi autoobservaţia.

2. DEFINITIE SI CLASIFICAREA PROCESELOR AFECTIVE

2.1 Definitie

Afectivitatea este o componentă necesară a sistemului psihic uman, reprezentând ansamblul trăirilor subiective care reflectă relațiile dintre om și ambianță, exprimat ca o reacție atitudinală a persoanei față de aceasta.

Din punct de vedere psihologic, afectivitatea reprezintă acel fenomen care reflectă, sub forma unor trăiri subiective interne conștientizate, gradul de concordanță sau de discordanță dintre dinamica stărilor interne ale personalității (îndeosebi motivaționale) și desfășurarea evenimentelor (situațiilor) în plan obiectiv intern (Golu și Dănăilă, 2006).

Deși deseori discreditată de anumiți autori, în special reprezentanți ai raționalismului, care au încercat să o definească ca balast de care omul ar trebui să se elibereze cât mai mult, afectivitatea este indispensabilă pentru raporturile noastre normale cu lumea și mediează o bună adaptare și integrare a persoanei în mediul socio-cultural.

Orice trebuință sau orice stare motivațională este anunțată și se acompaniază de o trăire emoțională și de o dispoziție (de tensiune, încordare, disconfort, supărare, etc.) și orice satisfacere a unei nevoi sau trebuințe se însoțește și este urmată, de asemenea, de o trăire emoțională și de o dispoziție de semn opus (de satisfacție, plăcere, relaxare, împlinire, echilibru, etc.). La fel, în raport cu cogniția, afectivitatea are rol mediator între imaginea mentală a obiectului și stările interne ale subiectului (nevoi, aspirații, idealuri), contribuind la stabilirea și selectarea semnificațiilor situațiilor externe.

2.2. Clasificare

Clasificarea se face în 3 categorii de procese:

-procese afective primare

-procese afective complexe

-procese afective superioare

Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan sunt slab organizate, mai puţin elaborate cultural, au un caracter instinctiv şi sunt mai aproape de biologic (ca la animale). Acestea scapă controlului conştient,raţional, sunt declanşate spontan, biologic. Acestea sunt comune omului şi animalului.

În categoria acestora aparţin: durerea şi plăcerea senzorială, confortul, tonul afectiv al percepţiei (bucuria cunoaşterii, mirarea, tresărirea), trăirile afective de provenienţă organică (foamea, setea, oboseala) precum şi trăirile impulsive, violente, de scurtă durată (furia, mânia, frica, groaza).

Procesele afective complexe au un mare grad de conştientizare şi intelectualizare, de natura emoţiilor curente de bucurie, amărăciune, legate de activitatea omului sau de viaţa de familie. Acestea sunt emoţii de scurtă durată, care pot fi provocate intenţionat, evocate sau anticipate.Dispoziţiile afective sunt stări afective difuze care colorează întreaga activitate a omului şi comportamentul său.

Procesele afective superioare sunt legate de personalitatea omului şi se exprimă prin atitudini afective, cum sunt sentimentele. Acestea spre deosebire de emoţii sunt mai stabile şi durabile.