Teorii moderne ale dezvoltării cognitive, afective ale copilului și adolescentului

R. Gelman, Bullock, & Meek (1980) au utilizat secvenţe cauzale de trei elemente pentru a studia gândirea de tip cauza-efect la copii de 3 şi 4 ani. Întâi ei i-au antrenat pe copii sa citească secvenţa de imagini de la stânga la dreapta.

După acesta etapa de antrenament ei au arătat copiilor secvenţe de imagini care arătau transformarea unui obiect de la forma normală (o ceaşcă intacta) la o formă modificată (o ceaşcă spartă) sau invers de la o forma modificată la una normală. Imaginea din mijloc arăta de fiecare dată agentul cauzal (pentru acest două cazuri agenţii ar fi un ciocan sau un tub de lipici). Pe lângă aceste transformări familiare pentru copii, cum ar fi spargerea sau lipirea unei căni, cercetătorii le-au arătat si unele secvenţe cauzale nefamiliare, chiar absurde, cum ar fi o banană tăiată, care este adusă la forma normală, utilizând ca agent ac şi aţă.

In etapa de experiment, copii primeau secvenţa cauzală incompletă in care una din cele trei imagini lipsea. Sarcina lor era să aleagă din trei imagini oferite ca alternativa pe care completează în mod corect lanţul cauzal. De exemplu, dacă agentul cauzal lipsea, ei primeau trei alternative de posibili agenţi cauzali. Dacă prima sau ultima imagine lipsea, alternativele constau din imaginea corecta a obiectului însoţită de o relaţie cauzală corectă sau incorectă si imaginea incorectă a obiectului însoţită de o transformare cauzală incorectă. (găsiţi un exemplu).

Gelman & al. au constatat că 92% dintre copiii de 3 ani si 100% dintre cei de 4 ani pot selecta corect agentul cauzal atunci când în sarcina experimentală lipsea imaginea din mijloc, pentru secvenţele cauzale cu transformare canonică , iar pentru transformarea non-canonică 75% dintre copiii de 3 ani şi 100% dintre cei de 4 ani recunosc corect agentul cauzal. Performanţa s-a diminuat pentru copiii mai mici atunci când din secvenţa cauzală lipsea ultima imagine (83% si 100%, respectiv pentru secvenţele canonice; 58% şi 100% respectiv, pentru cele non-canonice, şi s-a diminuat şi mai mult atunci când din lanţul cauzal lipsea prima imagine (66% si 92%, respectiv pentru secvenţele canonice; 58% si 100%, respectiv pentru secvenţele non-canonice ). În orice caz, performanţele copiilor depăşesc semnificativ eroarea statistică în toate cazurile. Autorii au concluzionat că este dovedită capacitatea copiilor preşcolari de a prevedea sau infera starea obiectelor afectate de o transformare cauzală şi pot de asemenea infera tipul de transformare care a determinat respectiva stare.

German & al. au argumentat aceste rezultate spunând că cei de 3 ani au scoruri mai mici deoarece au tendinţa de a impune propria lor ordine cauzală în efectuarea sarcinii. Ei preferau citirea (transformarea ) de la starea canonică la cea non-canonică faţă de ordinea inversă (de la non-canonic la canonic) astfel încât, au răspuns greşit la jumătate dintre încercări. Pe ansamblu totuşi, autorii consideră că la 3 ani reprezentările cauzale ale copiilor sunt destul de abstracte pentru a permite reversibilitatea.

Das Gupta & Bryant (1989) au criticat aceste rezultate pe motiv metodologic. Ei susţin că la 3 ani este posibil ca subiecţii să fi rezolvat sarcinile reversibile prin asociere si nu prin gândire cauzală. Acesta este o critică importantă deoarece gândirea asociativă este considerată a fi mai puţin sofisticată decât cea cauzală. Das Gupta & Bryant susţin că subiecţii nu s-au gândit neapărat la starea iniţială si finală a obiectului atunci când au ales agentul cauzal, ci s-au focalizat asupra stării non-canonice, care este mai evidenta şi apoi au ales instrumentul/agentul asociat cu acea stare non-canonica. Astfel copiii pot rezolva problemele cauzale fără să ia deloc în considerare starea iniţială a obiectului.

Das Gupta & Bryant susţin că o inferenţă cauzală propriu-zisă depinde de capacitatea copilului de a face diferenţa între starea iniţială şi ce finală într-un lanţ cauzal. Pentru a examina dacă la 3 sau 4 ani copii sunt capabili să facă acest lucru, ei le-au arătat lanţuri cauzale de trei imagini, în care obiectele pleacă de la o stare non-canonică singulară (cană spartă) si ajung într-o stare dublu-noncanonică (cană udă spartă). Sarcinile experimentale erau concepute în perechi astfel încât la un moment dat în experiment copilul vedea şi o transformare de tipul cană udă-cană udă spartă. Ca şi în experimentul descris mai sus copiii trebuiau să aleagă agentul cauzal din trei posibilităţi oferite. Totuşi, în acest caz selectarea agentului cauzal asociat cel mai puternic cu starea non-canonica (ciocan pt. cana spartă) ar fi un răspuns greşit pentru transformarea (cana sparta-cana sparta udă) dar un răspuns corect pentru transformarea (cana udă-cana spartă udă). Astfel dacă acelaşi agent cauzal era ales pentru o anumită pereche de transformări, înseamnă că nu este vorba de o inferenţă cauzală.