Consilierea Psihopedagogică în Școală

1. Delimitări conceptuale

- termenul de consiliere descrie relaţia interumană de ajutorare dintre persoana specializată (consilierul) şi persoana care solicită asistenţă de specialitate (clientul sau consiliatul);

- putem vorbi de mai multe tipuri de consiliere: informaţională, psihologică, pastorală, juridică, economică, educaţională ş.a.;

- consilierea psihopedagogică reprezintă un demers calificat, organizat pe principii ştiinţifice, ce permite acordarea unei asistenţe de specialitate acelor persoane implicate în procesul educaţional (elevi, studenţi, cadre didactice, părinţi, diriginţi, directori de instituţii educaţionale), care întâmpină anumite dificultăţi (Dumitriu, Gh., Dumitriu, C., 2003, p. 192);

- orientarea şcolară şi profesională vizează dezvoltarea personală şi înzestrarea elevilor cu cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru managementul propriului traseu educaţional şi profesional (Lemeni, G., Miclea, M., 2004, p. 11); este, în fond, un proces de pregătire şi îndrumare a elevilor către discipline şi domenii potrivite structurii de personalitate a acestora.

2. Consilierea psihopedagogică. Caracteristici, fundamente, obiective, conţinuturi, metodologie specifică

Consilierea psihopedagogică vizează dimensiunea de prevenire a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării de probleme cu care elevii, în special, se pot confrunta.

2.1. Caracteristici

- vizează persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficienţe intelectuale sau de altă natură;

- asistenţa pe care o oferă utilizează un model educaţional şi de dezvoltare şi nu unul clinic şi curativ;

- este preocupată de prevenirea problemelor ce pot împiedica dezvoltarea şi funcţionarea normală, armonioasă a elevilor (apud Băban, A., 2003, p. 17).

2.2. Fundamente

Abordările psihodinamice

- îşi au originea în psihanaliza clasică (S. Freud) şi modernă (A. Adler, C. G. Jung, H. Sullivan);

- rolul consilierii psihologice este de a ajuta persoanele tulburate emoţional sau comportamental să descopere cauzele interne şi externe ce au condus la dezechilibru, să le analizeze lucid pentru a le putea controla în mod conştient;

- metode şi tehnici specifice consilierii (dar şi terapiei) de tip psihodinamic: metoda asociaţiilor libere, analiza viselor, interpretarea acţiunii persoanei, tehnica analizei ego-ului subiectului, prelucrările asupra materialului produs de client ş.a.

Abordările comportamentale

- au la bază conceptele şi etapele orientării behavioriste a lui J.B. Watson dar şi condiţionarea clasică, condiţionarea operantă şi teoria învăţării sociale;

- implică ideea modificării comportamentului persoanei fie prin schimbarea efectelor observabile, fie prin schimbarea condiţiilor de mediu ale comportamentului observabil;

- metode şi tehnici specifice: metoda modelării, tehnica eludării comportamentelor nedorite, desensibilizarea sistematică, tehnica expunerii, tehnica implozivă, tehnica aversivă prin sancţiune, tehnica asertivă, raţionalizarea, programarea ş.a.

Abordările umaniste (experienţiale)

- îşi află originea în eforturile unor psihologi precum C. Rogers (fondatorul psihoterapiei non-directive sau centrate pe persoană), A. Maslow ş.a.;

- problemele cu care se confruntă oamenii nu mai sunt privite în termeni de tulburare şi deficienţă, ci în parametrii nevoii de autocunoaştere, de întărire a Eu-lui, de dezvoltare personală şi de adaptare;

- principiul de bază după care se orientează este experienţa trăită aici şi acum, fapt ce îi permite subiectului consiliat conştientizarea şi exprimarea propriilor emoţii, percepţii, gânduri;

- tehnici: ascultarea activă, tehnici de reflectare, exerciţii de conştientizare corporală, afectivă, relaţională şi cu suport imaginativ (apud Dumitriu, Gh., Dumitriu, C., 2004, pp. 198-203).