Psihopedagogia Deficienților Auditivi

Cursul 1

Cercetări şi perspective în domeniul psihopedagogiei

deficienţelor de auz

Obiective:

-Schiţarea principalelor trasee ştiinţifico-metodologice ale domeniului psihopedagogiei deficienţilor de auz;

-Prezentarea tendinţelor actuale în domeniul recuperării persoanelor cu deficienţe de auz;

-Cunoaşterea istoricului învăţământului românesc pentru deficienţi de auz.

Cuvinte cheie: preceptorat, alfabet dactil, limbaj gestual, oralism.

Scurt istoric

Despre persoanele surde se vorbeşte în Evanghelie, unde este surprins stigmatul social: “I s-a prezentat un posedat, mut. Demonul a fost expulzat şi mutul a vorbit”. (Evanghelia după Matei, cap. 9). În China copiii surzi erau rejectaţi de către mamele lor; în Galia erau sacrificaţi zeului; în Sparta erau aruncaţi de pe un munte; la Roma erau abandonaţi. Plinius afirma că orice surd din naştere era în acelaşi timp şi idiot. Dreptul roman excludea surzii de la drepturile cetăţeneşti, de abia sub domnia împăratului Iustinian s-a revenit asupra condiţiei celor deveniţi surzi.

Limbajul vorbit, acest mod misterios şi exclusiv de exprimare a gândirii, a suscitat şi suscită numeroase reflecţii filosofice. Referitor la filosofia limbajului în antichitate Aristotel spunea: “Sunetele emise prin voce sunt simbolurile stărilor sufletului şi cuvintele scrise sunt simbolurile cuvintelor emise prin voce”, aceasta pentru că limba fonică apare ca “prima convenţie, cea care se raportează imediat la ordinea semnificaţiilor naturale şi universale…”. Deci, vorbirea sau sunetele emise prin intermediul vocii ar avea o relaţie intrinsecă cu conţinuturile mintale sau cu stările sufletului. Toate celelalte moduri de expresie (gesturi, scriere) sunt considerate ca fiind tributare acestei vorbiri.

Avantajul “natural” al vorbirii faţă de orice alt mijloc de expresie antrenează filosofia limbajului pe calea logocentrică sau fonocentrică: care subliniază legătura absolută şi necesară dintre voce (logos) şi sens (Derrida, 1974).

Vorbirea creează gândirea abstractă şi raţionamentul. Pentru Aristotel, surzii -care au voce dar care nu este articulată- sunt incapabili să vorbească deci incapabili să acceadă la “noţiunile abstracte şi morale” (Mottier, 1978). Pe de altă parte, cazurile persoanelor surde izolate, private de educaţie şi retardate intelectual, întăresc această ideee. Aceste două fapte adesea concomitente, absenţa vorbirii şi absenţa gândirii abstracte, au condus la deducerea unui raport cauză-efect: absenţa vorbirii implică absenţa gândirii abstracte. Această idee a condus la dorinţa de a-i învăţa pe surzi să vorbească. În timpul împăratului Augustus, Celse, medic latin, susţinea că nu există surditate absolută şi că surzii pot fi antrenaţi să vorbească.

În Evul Mediu se modifică atitudinea faţă de surzi. Biserica devine protectoarea copiilor handicapaţi, prin conciliile de la Vaison (442) şi de la Arles (452). S-a ajuns la formarea unor comunităţi de surzi unde s-a dezvoltat un limbaj gestual care să le permită să comunice între ei. Istoria surdităţii până în sec. XII este o istorie fragmentară, anecdotică, care se referă la câţiva surzi care s-au distins printre cetăţenii timpului lor prin gradul deosebit de evoluţie culturală şi intelectuală pe care l-au atins, dar fără să existe precizări referitoare la surditatea lor. R. Agricola (1443-1485) afirma “am văzut un surd care era şi mut , care înţelegea tot ce scriau alte persoane şi care exprima el însuşi în scris tot ceea ce gândea, ca şi cum s-ar fi folosit de vorbire”.

În sec. XVI descoperim un nou traseu al discursului filosofic referitor la surditate, în opera unui scriitor eclectic, Jean Cardin (1501-1576) care se referă la posibilităţile surzilor de a-şi însuşi alte limbi decât limba fonetică.

Descartes în “Discurs asupra metodei” recurge la exemplificarea unor cazuri de surzi pentru a-şi fundamenta teza despre “existenţa unei facultăţi specific umane de a forma noi enunţuri care exprimă gânduri noi, adaptate unor situaţii noi”. Această facultate, de a produce o limbă, nu trebuie atribuită organelor periferice “deşi papagalii pot să emită cuvinte, totuşi ei nu vorbesc asemeni nouă, pentru că ei nu gândesc ceea ce ei spun; în schimb, oamenii care s-au născut surzi şi muţi, sunt lipsiţi de organele care servesc altora pentru a vorbi,… caută să inventeze ei înşişi câteva semne prin care să se facă înţeleşi…”.

În aceeaşi epocă apar primele lucrări metodice privind educarea surzilor. Ia naştere o nouă pedagogie: preceptoratul specializat, unul dintre reprezentanţii de seamă fiind Pedro Ponce de Leon, benedictin din Valencia.

Pablo Bonet care se baza pe metoda lui Ponce Leon publica în 1960 “Arta de a învăţa vorbirea pe muţi” şi “Alfabetul manual”.

John Wallis (1616-1703), în Anglia, expune primele noţiuni de pedagogie tactilă (manuală) bazată pe palparea laringelui în timpul pronunţiei. El a creat un alfabet care consta în trasarea literelor pe mână sau pe figură pentru a se realiza exersarea sistematică a oralismului. În 1653 publică o gramatică engleză unde descrie metoda formării sunetelor “metodă utilă pentru străini şi surzi”.