Comunicare suportivă în situații de criză

COMUNICAREA SUPORTIVĂ ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ

Introducere – importanța comunicării suportive

Gestionarea managementului de caz de către expertul în egalitate de şanse presupune, printre altele, gestionarea unei situaţii de criză generată de situaţia excepţională în care se află persoana victimă care cere ajutor. Pe pilonul violenţă domestică, spre exemplu, expertul relaţionează cu victime minore şi victime majore. Dacă în situaţia minorilor lucrurile sunt mai clare în ceea ce priveşte gestionarea crizei respective în sensul în care statul are capacitatea de intervenţie discreţionară(trecând, dacă situaţia o impune, peste voinţa părinţilor sau a persoanelor întreţinătoare), în cazul victimelor majore, statul are o implicare limitată, în multe situaţii atitudinea şi voinţa victimei majore determinând gestionarea crizei.

Din acest motiv, modul în care expertul în egalitate de şanse gestionează situaţia, de la înţelegerea detaliată a crizei până la comunicarea şi câştigarea încrederii victimei, devine important în asigurarea succesului. Tema acestui capitol o reprezintă tocmai acest demers structurat realizat printr-o comunicare specială numită comunicare suportivă.

Comunicarea suportivă este comunicarea de sprijin, de protecție și securizare. Expertul trebuie să înțeleagă situația excepțională în care se găsește persoana victimă. De la convingerea că mie nu mi se poate întâmpla nimic, victima ajunge să se confrunte cu o situație agresivă, distructivă, fără soluție și care îi pune în primejdie securitatea personală. Sunt situații sensibile aici, spre exemplu faptul că prin comportamentul ei victima a generat aceste situații, a trecut cu vederea sau nu a anticipat ce va urma. Acest lucru nu o face blamabilă în nici un fel în acest punct. Singura problemă reală este că ea trebuie ajutată rapid. Ar trebui să fie singura preocupare a expertului.

Sunt situații delicate în care victima după multă muncă din partea expertului, se împacă inexplicabil cu agresorul iar după un timp revine și totul trebuie reluat de la capăt. Expertul nu judecă, nu emite etichete, rolul lui este de a găsi soluții și a rezolva problema în favoarea victimei. Pe parcursul acestui capitol vom aduce în discuție anumite aspecte considerate de noi esențiale în relația expert-victimă.

Înainte de a intra în substanţa capitolului considerăm că trebuiesc declarate anumite opţiuni din partea autorilor necesare pentru a asigura succesul activităţii din partea expertului în egalitate de şanse. Este bine să avem în vedere, printre altele, următoarele:

– Situaţiile pe care expertul în egalitatea de şanse le întâlneşte în managementul de caz pot fi înţelese ca fiind situaţii de criză (în special criză personală), adică situaţii în care persoana trăieşte o situaţie de dezechilibru major, imputabilă sau neimputabilă ei, dezechilibru văzut ca amenințare, inclusiv amenințare fizică, și care determină persoana să ceară ajutor calificat;

– În cazul violenței domestice, crizele de familie au în spatele lor cauze complexe, culturale sau care țin de cutume nescrise, greu de gestionat și care determină de multe ori membrii familiei, chiar și persoanele victimizate, pe de o parte, să ascundă anumite agresiuni sau violențe iar, pe de altă parte, chiar dacă în primă fază o fac ulterior revin asupra deciziei lor, se împacă cu agresorul pentru binele familiei. Din acest motiv expertul trebuie să înțeleagă bine mediul familial în care se produce criza;

– O persoană care trăiește o stare de criză este o persoană dificilă din punct de vedere al comunicării. Modificările psihocomportamentale o determină să nu fie un interlocutor agreabil. O bună cunoaștere psihologică practică permite expertului să facă o radiografie rapidă a persoanei victimă. Vom dezvolta în capitol un model de cunoaștere psihologică practică în 7 trepte – modelul filtrelor;

– Comunicarea suportivă este o comunicare specială care presupune atașamentul necondiționat al expertului față de persoana în cauză. Sprijinul trebuie să fie total – emoțional, legal, informațional etc. Cu cât acest sprijin este mai vizibil, cu atât persoana victimă se va apropria de expert și va avea mai multă încredere în el;

– Gestionarea unor asemenea probleme nu se face unitar după un anumit model. De asemenea, problemele necesită o analiză concretă. Nefiind vorba de soluții panaceu am optat pentru strategia intervențiilor ameliorative focalizate. Cu alte cuvinte, raportat la comunicarea suportivă în situații de criză considerăm oportune anumite demersuri care să îl ajute pe expert să fie eficient. Aceste demersuri trebuie coroborate cu alte teme din program pentru ca expertul să înțeleagă întregul său profil profesional.

Capitolul 1.

Fundamentul psihosocial al crizelor. Criza personală.

Să aruncăm o privire asupra crizei ca situație de forță majoră într-un sistem pentru a înțelege particularitățile acesteia, factori care o generează, procesul ei precum și elemente de gestionare tehnică a acesteia, toate raportate la criza individuală/personală. Oamenii se confrunta zilnic cu evenimente care nu le pot face faţă cu capacitatile proprii. Această neputinţă creează momente de dificultate intensă sau pur şi simplu pericole, care sunt resimţite de individ atât de mult încât apare nevoia de a le îndepărta prin orice mijloace. Ideea de la care plecăm este aceea că, neputând fi ignorate sau evitate, cunoaşterea crizelor şi a efectelor lor este importantă pentru expertul în egalitatea de şanse. Înţelegerea corectă a crizei – adică înţelegerea crizei numai din perspectiva victimei, este o condiţie obligatorie vizavi de măsurile ce se vor lua ulterior. Capacitatea expertului de a înţelege nevoia subiectivă a victimei, ceea ce o interesează pe ea, modul cum victima percepe evenimentul sunt elemente care îl ajută să se aproprie de victimă să îi câştige încrederea, ulterior putând pune în aplicare un plan de gestionare a situaţiei.

Dicţionarul explicativ al limbii române dă următoarele definiţii ale crizei:

1.

1. Manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de incercări (adesea decisive) care se manifestă în societate;

2. Moment critic, culminant, în evoluţia care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanşarea bruscă a unei boli sau apariţia unui acces brusc în cursul unei boli cronice;

3. Tensiune, moment de mare depresie sufletească, zbucium.

Există mai multe cuvinte care oamenii le folosesc pentru a descrie evenimente negative de viaţă, precum stres, necaz, urgenţă sau criză şi uneori acestea se folosesc impropriu, lucru ce genereaza confuzie sau o suprapunere de semnificaţii. Este bine ca expertul să aibă o înţelegere nuanţată a acestor concepte pentru a înţelege asemănările şi diferenţele dintre ele.

Stresul nu este criză, este un eveniment care declansează o reacţie nespecifică de apărare a organismului faţă de un agent/situaţie ameninţătoare. Stresul poate fi cel mai bine înţeles prin efortul pe care îl depune individul în vederea reechilibrării organismului, a reinstaurării stării de dinainte de apariţia dezechilibrului. Pe de altă parte, necazul este o situaţie neplacută, percepută ca periculoasă sau jenantă. Necazul poate produce stres în ideea în care individul luptă pentru a depăși dezechilibrul, dar necazul poate să nu fie însoțit de criză.

Poate, spre exemplu, să fie înțeles, acceptat și ținut sub control. În sfârșit, urgenta este o combinație de circumstanțe care solicită acțiune imediată. Indivizii acționează în viața lor de zi cu zi cu o anumită urgență, să spunem acceptată. În momentul în care apar situații noi sau cele vechi capătă valențe nebănuite, atunci se instaurează o nouă urgență care cere acțiune imediată și de multe ori peste intensitatea cu care individul este obișnuit. Se naște un seniment de surplus al urgenței, o urgență specială care dezechilibrează. Ca și necazul , urgențele pot conduce la stres iar stresul în sine are potențialul de a deveni o criză atunci când efortul de adaptare al individului depășește cu mult posibilitățile sale normale, cotidiene.

Dacă necazurile sau stresurile devin crize depinde de abilitatea fiecăruia de a trata astfel de circumstanțe ale vieții (Hoff, 1978). “ Finalmente, criza nu este o tulburare mentală sau emoțională. Criza poate fi definită ca o situație serioasă sau un punct de cotitură generat de un pericol sau de o oportunitate ” (Hoff, 1995). Abilitatea de a face față circumstanțelor vieții este o abilitate socială care se manifestă în fiecare dintre noi. Ea face ca foarte multe evenimente nedorite să fie stopate de noi, să își găsească soluțiile oportune. Altele nu. Rezolvarea lor ține de capacitatea noastră de a coopera cu alții. În fine, sunt situații în care pur și simplu cerem ajutor calificat. Această a treia situație face obiectul acestei analize.

O idee pe care am întâlnit-o în literatura de specialitate și care este importantă în acest context este aceea că criza nu are un înțeles foarte bine conturat sau un fundament teoretic acceptat de toată lumea. (Auerbach si Kilmann, 1977). Korchin (1976) spunea ca “în acest moment, conceptul de criză este mai mult o orientare și un mod de gândire decât o teorie”.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor acest concept a devenit din ce in ce mai analizat și explorat conducând la formularea, organizarea si dezvoltarea de programe de interventie la nivelul servicilor de asistență din toată lumea. Ulterior teoria crizei și a intervenției în criza în acest domeniu a căpătat mai mult consistentă și astăzi există o literatură interesantă care abordează aceasta problemă.

Câteva definiţii ale crizelor şi particularităţile lor

Cuvintul “criza” derivat de la grecescul κρίσις ( krisis) care înseamna decizie sau “punct de cotitură”. El a fost introdus în domeniul sănătății mentale de Erik Lindemann (1944) descriind reactia de doliu la pierderile suferite după un incendiu petrecut intr-o discotecă și ulterior de Gerald Caplan (1964) și echipa lui de la Universitatea Harvard care au studiat reacția familiilor de emigranți evrei în Israel imediat după cel de al II-lea război mondial.

Caplan concepea criza ca un răspuns scurt la un stres sever, răspuns care nu are structura unei boli dar care trădeza dezechilibrul mecanismelor individuale “homeostatice”. Hedonismul psihologic, conservarea plăcerii și evitarea durerii, explică modul dinamic în care individul acționează. În acțiunea lui, dincolo de perceperea “câștigului”, orice acțiune umană este un raport între ce câștig și ce pierd dacă fac sau nu fac ceva, individual urmărește să conserve plăcerea(sub toate formele sale) și să evite durerea(sub toate formele sale). Aceste demersuri acționale concentrate pe căștig și pe placere sunt de multe ori involuntare, alteori sunt urmărite după planuri minuțioase și strategii bine puse la punct. După Caplan, organismul se luptă să mențină o balanță homeostatică cu ambianța exterioară, balanță care este continuu amenințată de stimuli fiziologici si psihologici. Când această balanță este dezechilibrată, individul se angajează în activități destinate să o restaureze și astfel criza este definită ca o dezechilibrare temporară a echilibrului psihologic și fiziologic individual. Caplan consideră, și are dreptate, că criza apare când o persoană se confruntă cu o problemă pentru care nu are o soluție imediată si care pe moment pare de nedepășit. El spune: “ O criza apare atunci cand o persoana se confruntă ca un obstacol important de viață și care pare pentru un timp insurmontabil prin utilizarea metodelor obișnuite de rezolvare a problemelor ” (Caplan, 1964). Prin metode obișnuite pot fi înțelese acele metode care au mai fost utilizate și care au dat rezultatele scontate de individ. Reușita lor a condus la ideea că sunt suficiente. Această stare se relevă ca o tulburare emotională, tensiune psihică, anxietate și inabilitate de funcționare normală ceea ce face ca individul să ceară ajutor calificat.

Noi trebuie să înțelegem criza ca pe un fenomen natural care creează condiții excepționale, mult peste puterile individului și îl obligă să caute soluții atipice în raport cu ce a făcut până în acel moment.

Acesta este un punct important în economia relației expert – victimă. Înțelegerea metodelor obișnuite de răspuns ale vicimei, conștientizarea de către aceasta a ineficienței acestora raportat la această criză, oferirea de către expert a unor soluții care să fie ușor acceptate de victimă sunt elemente care definesc construcția relației victimă – expert.

După Caplan starea de criză are trei caracteristici importante și bine definite:

a) dezechilibrul homeostaziei psihologice – conștientizarea durerii, a piederii care conduce la dezechilibru;

b) mecanismele uzuale de coping sunt depasite – în sensul că noile realități nu mai pot fi rezolvate cu soluțiile pe care le avea individul la îndemână, nici măcar cu cele de sprijin. Foarte mulți oameni au așa numitele soluții de sprijin, pentru evenimente de excepție (dacă se întâmplă ceva grav atunci...);

c) există evidența unui reacții sau disfuncții emoționale negative. Nu numai că se percepe existența durerii sau a peirderii, persoana ajunge să conștientizeze trăirile negative asociate acestei percepții și să se manifeste comportamental în funcție de acestea.

Halpern (1973) merge mai departe și introduce o interpretare cognitivistă afirmând că criza este dată de o interpretare eronată, amenințătoare, a unui eveniment și de credința incapacității personale de a depași acest eveniment. Lucrările lui Halpern insistă pe fazele imediate instalării durerii sau pierderii. Dincolo de presiunea reală pe care care acestea o exercită asupra individului, există și o presiune subiectivă dată de modul în care individul gândește situația concretă. Această presiune subiectivă poate atenua o parte din presiunea obiectivă sau poate duce la creșterea nemăsurată a acesteia.

Acest mecanism deschide un alt punct important al relației expert –victimă. Modul în care victima se raportează subiectiv la ceea ce i se întâmplă. Aspectului agresiv obiectiv al evenimentului – victima a fost lovită de soț, i se adaugă și cel subiectiv – de ce a facut asta?, se va mai repeta?, merit eu asta?etc Aceste raportări subiective pot fi discutate de expert cu persoana în cauză, expertul insistând asupra stării de excepție a evenimentului, asupra necesității de a lua măsuri, asupra ideii că victima nu este ingură, că nu se va mai repeta etc. Comunicarea, în special suportivă, are darul de a atenua presiunea obiectivă a evenimentului.

Luarea în considerare a reactivității individuale față de evenimentele declanșatoare ale crizei a rămas până astazi ca un pilon al definiției actuale a situației de criză. În felul acesta se recunoaște că situația ce generează criza este subiectivă și diferit definită și interpretată de la individ la individ (Hoff, 1995). Din acest punct de vedere este important de surprins care este reactivitatea individuală a persoanei din fața noastră, pentru că dincolo de nedreptatea care i se face(legală, morală, etc) modul cum persoana percepe criza și intensitatea acesteia este foarte important iar expertul are un rol important aici.

Parad (1966) și France (1982) continuă și ei ideile lui Caplan la care adaugă rolul important pe care-l joacă percepția individuală asupra factorilor stresanți. Cei doi autori insistă pe principalele caracteristici ale crizei:

1.

1. un eveniment declansator specific și identificabil. O criză este precedată de un stimul declanșator. Uneori acest stimul este camuflat, complex, mai greu de aflat. Este important să fie identificat cât mai exact pentru ca în interiorul lui pot fi găsiți germenii unei soluții satisfăcătoare;

2. percepția că situația este negativă și amenințătoare – existența unei percepții negative este importantă pentru construirea unei crize. Receptivitatea subiectivă este un indicator important în concepțiile cognitiviste asupra crizei;

3. credința în incapacitatea personală de depășire a evenimenului. Dacă individul nu se simte incapabil să depășească evenimentul nu se instalează criza oricât de periculos este acest eveniment. Atâta timp cât ai control asupra evenimentului și te iei în piept cu el, cum se spune, nu generezi crize. Trebuie să ai conștiința că este depășit de situație că nu ai soluții, că nu esți pregătit.;

4. experința unei stări emoționale de disconfort caracterizată în principal prin frică, anxietate, tensiune si confuzie. Să trăiești cu sentimentul că ceva nu este în ordine, că îți scapă ceva, că orice ai face nu poti repara sau rezolva problema;

5. funcționare deficitară. Simți că lucrurile nu se derulează cum știi tu. Nu toate crizele sunt violente fizic, există crize cu presiuni psihologice uriașe, mascate, cu o încărcătură psihologică extraordinară mari consumatoare de energie psihonervoasă. Fiecare individ simte când funcționează deficitar, când lucrurile nu se derulează cum ar putea să se deruleze. Conștientizarea funcționării deficitare se constituie în cauză pentru a mări criza;

6. Urmărirea acestor caracteristici și identificarea lor în anumite situații tip este importantă. Exemple de situații care conduc pe unii indivizi la declanșarea unei crize ar fi: pierderea serviciului, separarea sau divorțul, conflictele familiale sau munca, moartea unei personae apropiate, pierderi financiare, probleme legale.

O scurtă analiză comparativă ne poate arăta, spre exemplu, că pentru Carkhuff și Berenson (1977) criza apare atunci când răspunsul individual la o situație este inadecvat, pentru Belkin (1984) criza este o dificultate sau situație personală care imobilizează sau stopează individul în controlul conștient al situației de viață, iar pentru Brammer (1985) criza este o stare de dezorganizare în care indivizii se confruntă cu o profundă disoluție a capacității de coping în situații care afectează realizarea unor importante scopuri personale. Aceste situații variate arată caracterul excepțional și complexitatea dinamică a unei crize.

Reunind mai multe aspecte, Roberts (2000) definește criza ca o perioadă de dezechilibru psihologic ca rezultat a unui eveniment sau situație perceptută ca periculoasă și care nu poate fi remediată prin folosirea strategiilor familiare de coping. Ulterior, Roberts definește criza astfel: “ O disrupție acută a homeostaziei psihologice față de care mecanismele uzuale de coping nu pot face față și care conduce la distress și afectare a funcționării. Reacția subiectivă la experiența de viață stresantă cuprinde atât stabilitatea cât și abilitatea de coping și de funcționare. În esență, cauza majoră a unei crize este impactul cu un eveniment stresant, traumatic sau hazardos care trebuie să implinească două condiții necesare:

1) individul trebuie să pereceapă evenimentul ca și cauza supărării și

2) individul nu este capabil sa rezolve această supărare prin mecanismele uzuale de coping.

Criza are în mod obișnuit, in concepția lui Roberts, cinci faze:

1.

1. acțiunea evenimentului presant;

2. o stare vulnerabilă sau de dezechilibru;

3. un factor precipitant;

4. o stare activă de criză bazată pe percepția individului față de ce se petrece;

5. faza de rezolutie a crizei ( Roberts, 2005, p.778).

Sintetizând putem spune că pentru omul cotidian o “criza’ este orice situație de viață pe care nu o poate depăși, atat din cauza afectării echilibrului biologic sau psihologic individual(hedonismul pshihologic) cât și din necunoașterea modului de răspuns la o situație nouă, neașteptată și amenintătoare. Din acest punct de vedere, comunicarea expertului cu victima trebuie să vizeze aceste două mari aspecte. Pe de o parte modul cum dezechilibrul psihoemoțional afecteză persoana și comportamentul acesteia. În al doilea rând, căutarea unor soluții efciente plecând de la ceea ce percepe victima în acel moment.

Este logic că cele mai importante elemente in definirea unei crize rămân, pe de o parte, modul cum persoana percepe evenimentul declanșator și toată situația de ansamblu iar, pe de altă parte, perceperea propriei capacități de depășire sau rezolvare a situației de criză. Munca expertului, importantă în ambele situații, capătă în cel de-al doilea aspect o conotație specială datorită percepției inițiale a victimei, aceea de a nu putea prevede o viitoare soluție de rezolvare. Această percepție trebuie comunicată în detaliu între expert și victimă pentru a îndepărta temerile avesteia și a construi împreună o soluție.

Atenție – expertul nu impune soluții, expertul întărește sentimentul că o soluție sau alta este eficientă. Despre dinamica și procesualitatea crizelor vom discuta în continuare. Fiind fenomene complexe crizele conțin în interiorul lor atât puncte tari cât și puncte slabe, și generează atât amenintări cât și oportunități.

Traducerea în chineză a cuvântului criză se face prin două cuvinte care in mod paradoxal înseamna în mod separat pericol și oportunitate (Green si altii, 2000).

Procesualitatea crizelor personale

In general, se consideră că criza este dată de apariţia bruscă, neaşteptată a unui eveniment de viaţă care interesează şi afectează subiectul şi care generează o situaţie critică de incertitudine referitor la capacitatea proprie de a-l depăşi şi astfel de a se reîntoarce la situaţia anterioară, cea de echilibru emoţional şi fizic şi de linişte sufletească. De cele mai multe ori acest eveniment declanşator este exterior subiectului, adică el este atribuit de subiect unor circumstanţe, factori sau condiţii pe care nu le-a putut prezice sau anticipa în forma sau intensitatea cu care se manifestă. În cazul nostru, circumstanţele sunt date de viaţa de familie privită la modul general. Există câţiva factori care merită reliefaţi în raport cu particularităţile evenimentului de viaţă.

Dintre aceştia – periculozitatea, intensitatea, repatabilitatea şi intervalul de timp în care se manifestă le considerăm cele mai importante. Ţinând cont de specificul familiei, de tendinţa membrilor ei de a ascunde de ochii lumi aspectele negative din familie pentru a pastra imaginea acesteia, de a nu cere ajutor calificat ci de a încerca să rezolve singuri situaţia, evenimentele de viaţă negative sunt mult mai periculoase şi mai greu de detectat.

Spunem acest lucru pentru ca expertul să înţeleagă că atunci când un membru al familiei cere ajutor, el a depăşit aceste bariere culturale, constrâns probabil de gravitatea situaţiei.

Exemple de astfel de evenimente generatoare de criză sunt: pierderi financiare neaşteptate, schimbări la locul de muncă, separari bruşte de persoane dragi, divorţ, schimbare rapidă de statut şi rol social, certuri repetate în familie, agresivitate repetată în familie fără a putea întrezări o situaţie de rezolvare, infidelităţi conjugale scăpate de sub control, etc.

Multitudinea de factori declanşatori, interni sau externi poate face obiectul unei discuţii practice în cadrul grupelor de studiu. În opinia noastră nu putem separa factorii interni de cei externi şi nici nu putem realiza o ierarhie intern-extern.

Aşa cum afirmă mulţi specialişti trebuie să analizăm criza ca o schimbare rapidă a stării funcţionale a individului, survenită în situaţii contextuale neobişnuite pentru persoana sau persoanele care le trăiesc şi care se manifesta in plan afectiv şi comportamental(acţional). Ea se traduce printr-o reactie subiectivă, emotională, la evenimentul declanşator care ameninţă stabilitatea şi abilitatea individului de asimilare şi de functionare (Yeager si Roberts, 2003).

Cei mai mulţi autori consideră evenimentele psihosociale ca fiind cele mai periculoase cauze ce declansează situaţii de criză, precum pierderea unei persone dragi, schimbarea bruscă a rolului social, situaţii ameninţătoare (sub forma agresiunilor simbolice sau fizice) privind echilibrul psihosocial al individului. Aceste evenimente sunt periculoase pentru că la ele participă, cu intensităţi şi contribuţii diferite, cei drept, toţi membrii familiei. La sfârşit doar unii au de suferit. Înţelegerea tranzacţionării agresivităţii între persoanele care se cunosc este un element important pentru expert în înţelegerea corectă a evenimentului de viaţă în ansambul lui şi a factorilor declanşatori. Este imposibil să operezi cu reciprocitate, intensitate, schimb raţional, efecte egale când vorbim de acest tip de tranzacţii. Tranzacţiile sociale nu au numic în comun cu proporţionalitatea intensităţii cauzelor şi efectelor. Datorită efectului de multiplicare psihologic, o cauză mică poate genera un efect social major, un efect mic, mai multe efecte sau nici unul. Acesta este paradoxul cauzalităţii sociale – „când loveşti nu ştii unde crapă”. Din acest punct de vedere, considerăm că una din cele mai eficace abilități psihorelaționale pe care individul modern trebuie să o achiziționeze este abilitatea de a anticipa consecințele actelor sale individuale. Această abilitate, odată formată, ar permite îmbunătățirea evidentă a acțiunilor noastre.

Dinamica unei crize personale – principalele etape.

Problema identificării stadiilor unei crize personale sau interpersonale este importantă din punct de vedere acțional, deoarece putem identifica anumite puncte sensibile în dinamica crizei, unde putem acționa. Fără a epuiza toate punctele de vedere, principalele etape sunt:

1.

1. Existenţa şi percepţia evenimentului ca fiind destabilizator: un eveniment stresant manifest generează o cascada de reactii de adaptare care se declanseaza rapid. În aceasta prima etapa percepţia evenimentului este foarte importantă. Astfel, apariţia bruscă a evenimentului, presiunea sau ameninţarea pe care o anunţă evenimentul, imposibilitatea de a fi putut anticipa apariţia lui, persistenta evenimentului, repetabilitatea evenimentului fără a-l putea controla sau limita, sunt factori importanti în declanşarea ulterioară a unei crize. La toate acestea se pot adauga aspectele cumulative rezultate din expunerea subiectului la diferiţi alţi factori care au actionat anterior şi care au solicitat intens capacitatea de rezolvare personală a subiectului şi care l-au vulnerabilizat pentru agresiunile ulterioare. Spre exemplu pentru violenţa în familie una din trăsăturile cele mai periculoase este repetabilitatea evenimentului;

2. Suportabilitatea şi anagajarea subiectului în rezolvarea evenimentului: în contact cu evenimentul stresant individul raspunde prompt, direct aşa cum a învăţat, folosind tehnicile cele mai uzitate şi perfecţionate în timp. Dacă echilibrul homeostatic este în continuare ameninţat, lucru care indică ineficienţa tehnicilor de apărare folosite cotidian, subiectul mobilizează şi resurse aflate în rezervă, respectiv modalităţi mai ample de apărare şi mai puţin folosite în trecut, dar despre care individul consideră că sunt îndreptaţite şi eficiente. Dacă subiectul este deja într-un proces de adaptare cu evenimente apărute anterior iar evenimentul curent se subsumeaza celor anterioare,(certuri şi scandaluri trecute la care se adaugă altele mai agresive în prezent) capacităţile lui sunt întinse la maximum iar subiectul este pe cale de a fi depăsit intrând într-o fază vulnerabilă. Fiecare individ are o anagajabilitate şi o suportabilitate personală de a face faţă evenimentelor negative. Expertul trebuie să ţină cont de aceste particularităţi ale persoanei atunci când face un plan de acţiune vizavi de un anume eveniment;

3. Dacă subiectul este antrenat în a face faţă la situaţii neaşteptate, ameninţătoare, având resurse construite în timp, ridicate pe o bază cognitiv-emoţională solidă, întărită de o reţea interpersonală puternică, el poate face faţă cu succes iar evenimentul stresant este diminuat treptat de către individ. Spre exemplu, una este să divorţezi având mulţi prieteni şi o reţea suportivă şi alta este când esti singur;

4. Dinamica factorilor precipitanţi. Orice eveniment conţine factori care îl conduc către echilibru şi factori care îl conduc către dezechilibru. Factorii care dezechilibrează se pot adăuga loviturii principale, pentru a creia o stare şi mai mare de dezechilibru măreşte tensiunea si anxietatea subiectului. Factorii predispozanti pot coincide cu evenimentul stresant, ori pot fi factori cumulativi, neglijabili luaţi individual, dar a căror aparitie într-un anume moment poate conduce la supraîncarcare şi deteriorare a echilibrului. În situaţia de divorţ una este ca ea să fie însoţită de rezul copiilor de a înţelege acest eveniment sau de resiunea exercitată de familie asupra individului.expertul trebuie să înţeleagă că factorii precipitanţi sunt ca nişte greutăţi care se aşează în plus pe cântarul aflat într-un echilibru precar. Chiar şi greutăţi mici pot dezechilibra situaţia. Analiza acestor factori împreună cu persoana care cere ajutor poate fi eficient în economia generală a jocului;

5. Percepţia crizei active este starea subiectivă pe care un individ o descrie când mecanismele lui de menţinere a homeostaziei sunt depasite sau deteriorate sub actiunea factorilor declanşatori. Aceasta duce la eliberarea unei reactii emoţionale cu caracter exploziv iar subiectul este proiectat într-o situaţie de soc, incapabil de reacţie, autoevaluare şi mobilizare. Este o fază autoblocantă în care subiectul simte nevoia să caute ajutor şi se adreseaza instantelor exterioare. Este momentul în care expertul poate activa relaţia cu subiectul, protejându-l şi ajutându-l să îşi rezolve situaţia;

6. Încheierea crizei prin rezolvare, compromis, amânare sau pseudorezolvare(o rezolvare care există în mintea subiectitului dar în realitate nu s-a întâmplat nimic. Apare atunci când echilibrul emoţional al subiectului se restabileşte iar o recuperare a încrederii în abilitatea proprie de a face faţă este dobândită parţial sau total. Stingerea crizei se poate face tot atât de repede pe cât a apărut sau treptat într-un proces de revigorare. Percepţia asupra crizei este importantă şi aici deoarece expertul se poate trezi la jumătatea procesului că subiectul declară că pentru el criza a fost rezolvată şi totul se încheie în acel moment. Din această cauză este bine ca expertul să conceapă un plan de acţiune de la început care să fie aprobat de subiectiv şi care să fie urmat;

7. Reintegrarea subiectului în contextul psihosocial după criză - presupune că subiectul a recăpătat statutul pe care l-a avut anterior. Aceasta s-a făcut cu efort şi a implicat anumite costuri pe care individul le-a suportat. Există posibilitatea ca individul să dobândească noi abilităţi şi cunoştinţe şi astfel, o situaţie similară viitoare va fi tratată eficient.

Cum se manifestă o persoană în situaţii de criza?

În general, nu există un tablou tipic al unei persoane aflate în criză. Participarea unui individ la criza depinde de factori multipli, de la varstă, sex, până la factori educaţionali şi culturali. Există anumite caracteristici în funcţie de care putem analiza puterea unui individ în faţa crizei sau inclinaţia spre criză.

Spre exemplu, Hansell (1976) descrie 7 caracteristici care fac un individ rezistent la necazurile vieţii sau la crize personale:

- bunăstarea individuală,

- existența unei rețele sociale suportive robuste (familie, prieteni, colegi),

- un Eu puternic, întărit de un bun sens al stimei de sine,

- reușita socială și profesională,

- sensul apartenenței la un grup sau comunitate,

- nivel ridicat de religiozitate/spiritualitate,

- lipsa unei istorii personale de pierderi si abuzuri.

Roberts si Yeager (2009) fac o listă cu 12 caracteristici a persoanelor înclinate să facă crize.

1.

1. Incapacitate de a întreține relații sociale (de ex. singuraticul, suspiciosul);

2. O istorie de una sau mai multe tulburări psihice sau perioade de instabilitate când persoana a trebuit să ia medicație;

3. Inclinație de a se simți stresat sau împovărat;

4. Lipsa unei rețele de suport (familie, prieteni, grup);

5. Episoade acute de criză care nu au fost pe deplin rezolvate;

6. Inclinație de a folosi aceleași strategii eșuate de coping;

7. Stimă de sine scăzută;

8. Impulsivitate, mânie, probleme de control al impulsurilor;

9. Perioade de depresie, deznădejde, iritabilitate, tulburari de somn, schimbari de apetit;

10. Probleme maritale și tulburări sexuale manifestate în trecut;

11. Utilizare abuzivă de alcool și alte substante, tulburări adictive;

12. Istorie haotică de muncă, perioade de somaj.

Expertul trebuie să cunoască aceste caracteristici și, de asemenea, să identifice indiciile prin care aceste caracteristici se pot manifesta în viața persoanei. Aceste lucruri pot fi discutate direct cu persoana în cauză pentru a limita acțiunea lor.

Caracteristicile comune ale crizelor.

Am caracterizat criza ca fiind un ement social complex, asta înseamnă că în orice criză putem identifica puncte tari, puncte slabe, iar crize însele pot genera amenințări și oportunități.

Criza este o ameninţare dar și o oportunitate

Criza este o ameninţare pentru că depășește capacitățile de coping ale individului dar este și o oportunitate pentru că îl face pe individ să caute și să solicite ajutor și îl învață noi metode de coping capabile să-l imunizeze pentru viitoare crize. Un divorț este o situație negativă dar conține și germenii unei vieți mai bune în viitor.

Criza este complexă

Criza se prezintă sunt forma unui tablou polimorf și nestructurat, dominat de elemente afective și comportamentale instabile în timp. Criza aduce cu ea o mulțime de trăiri și mici activități pe care subiectul trebuie să le pună în mișcare.

Criza contine sâmburele dezvoltării

Criza conduce la dezvoltare personală prin mobilizarea resurselor existente și construirea altora noi pe parcursul rezolvării ei iar individul care a depășit o criză nu va mai fi niciodată ca inaintea ei. Criza ca oportunitate!

Criza nu are modele sau interventii standardizate

Criza nu se rezolvă după rețete prestabilite, ea conduce la un răspuns unic, irepetabil pentru o situație unică și irepetabilă în detaliile ei. Chiar dacă există anumite asemănări între evenimente, anumite standardizări, rezolvarea crizei este unică în detaliul ei.

Criza reprezintă o necesitate de schimbare

Criza apare pe fundalul stagnării, a imobilității proprii, inflexibilității în fata situațiilor de viață. Crizele sunt certitudini care nu mai convin individului așa cum obișnuința este o certitudine care convine individului.

Criza este universală și imanentă

Criza este universală și imanentă existenței umane și ea este prezentă în toate culturile și sistemele sociale. Dinamica sistemului social conține în logica lui imanența dezechilibrului, a rupturii și negației. Expertul trebuie să fructifice aceste caracteristici și să pună accentul nu pe criza ca atare ci pe rezolvarea ei în momentul în care apare.

Modele ale crizei personale

Modelele crizei se referă la explicațiile date reacțiilor la criza și care ghidează strategiile și metodele de intervenție folosite. Sunt trei modele principale pe baza cărora sunt explicate reacțiile de criză. Vom prezenta pe scurt propozițiile fundamentale ale fiecărui model pentru a facilita întelegerea intervențiilor prezentate ulterior.

1. Modelul cognitiv (Albert Ellis,1955, A. Beck, 1979, Meichenbaum, 1985)

Propoziții fundamentale:

- Reactiile emotionale din timpul crizei sunt determinate de gandurile dezadaptative;

- Aceste ganduri pot fi identificate si modificate;

- Schimbarea acestor ganduri duce la diminuarea starii de criza;

- In starea de criza aceste ganduri distorsionate sunt supraactivate.

Scopul interventiei: conștientizarea și modificarea gândurilor dezadaptative despre evenimentele care au precipitat criza.

Au fost conturate trei curente principale în interiorul terapiei cognitiv comportamentale:

- Terapia rational emotiva si comportamentala;

- Terapia cognitiva;

- Inocularea stresului.

2. Modelul echilibrului (Caplan, 1961)

Propoziția fundamentală:

Persoanele care se află în stare de criză se află într-o stare de dezechilibru emoțional și psihic în care mecanismele de coping și strategiile de rezolvare a problemelor nu sunt eficiente sau sunt depașite.

Scopul interventiei: stabilirea echilibrului dinaintea stării de criză prin oferirea unor mecanisme de coping adaptative.

Din perspectiva acestui model, stabilizarea persoanei înseamna restabilirea unui nivel eficient de funcționare a mecanismelor de coping.

3. Modelul tranziției psihosociale (Dorn, 1986)

Propoziții fundamentale:

- Oamenii sunt produsul interacțiunii dintre factorii genetici, psihologici și cei sociali;

- Criza este rezultatul dificultăților care apar în procesul de schimbare și dezvoltare personală și a resurselor sociale.

Scopurile interventiei:

1.

1. evaluarea dificultăților interne și externe care au dus la criză;

2. ajutarea lor în a alege alternative realiste la solicitările vieții curente.

Realizarea controlului se face prin modificarea:

- mecanismelor ineficiente de coping;

- suportului social;

- resurselor de mediu.

Capitolul 2

Comunicare eficientă și comunicare suportivă.

Omul nu este un comunicator eficient, natural vorbind. Fiinţă egocentrică omul pune deasupra tuturor propriul interes şi foloseşte comunicarea pentru a-l atinge. Dacă comunicarea este capacitatea şi abilitatea unei persoane de a schimba informaţii cu o altă persoană în vederea atingerii propriului interes, pentru a comunica eficient, individul trebuie să înveţe acest lucru. O comunicare este eficientă presupune ca cei care comunică să îşi atingă interesele fiecare în parte şi aşa cum consideră ei necesar. Din perspectiva demersului acţional, persoana cu o putere mai mare în comunicare(expertul) trebuie sa se asigure că victima îşi atinge interesul aşa cum consideră ea.

Comunicarea suportivă ca tip de comunicare eficientă presupune înţelegerea deplină de către expert a victimei la nivel emoţional şi intelectual, prin aceasta asigurându-se corelarea şi suportul de care victima are nevoie. Câteva aspecte care trebuie urmărite la nivelul comunicării de către emiţător

1.

1. Atacaţi problema nu persoana

2. Fiţi descriptiv, nu evaluativ

3. Fiţi specific, nu global

4. Validaţi intrlocutorul

5. Ascultati suportiv

6. Obţineţi autoritate informală.

Comunicarea suportivă dezvoltă, în primul rând, ascultarea empatică(suportivă) ca modalitate de înţelegere a mesajului.

Comunicarea suportivă

Intervievatorul trebuie să aibă un sistem de valori care să se bazeze pe două afirmaţii:

- Toate persoanele sunt valoroase pentru că sunt unice.

- Fiecare persoană este responsabilă pentru deciziile pe care le ia.

Comunicarea suportivă presupune utilizarea parafrazării, empatiei, sumarizării, autenticității, ascultării active. Acestea aparţin atât comunicării verbale cât şi nonverbale.

Comunicarea verbală este mai uşor de monitorizat deoarece se realizează prin intermediul unor simboluri, respectiv cuvinte. Pentru o bună desfăşurare a comunicării, este important să se aibă în vedere următoarele aspecte:

- Prima preocupare a persoanei care iniţiază comunicarea este inteligibilitatea mesajului - pentru ca interlocutorul să înţeleagă mesajul trebuie să înţeleagă termenii care sunt utilizaţi în formularea sa.

- Daca discutăm cu persoane cu nivel socio-profesional scăzut este indicat să utilizăm cuvinte accesibile, nu termeni proveniţi din limbajul specializat sau academici;

- Receptorii mesajului pot să asocieze anumite cuvinte sau emoţii. De aceea iniţiatorul conversaţiei poate avea în vedere formularea mesajului în termeni neutri;

- Trebuie acordată atenţie congruenţei dintre comunicarea verbală şi cea nonverbală.

Comunicarea suportivă este esenţială pentru o intervievare eficientă.

Caracteristici fundamentale ale comunicării suportive:

Reflectarea – este expresia ascultării empatice şi reprezintă înţelegerea, atât a conţinutului informaţional, cât şi a stării emoţionale a clientului, oferindu-i acestuia sentimentul că este ascultat. Scopul cel mai important al reflectării este cel de validare a trăirilor emoţionale ale clientului.

Parafrazarea – este capacitatea de reformulare a mesajului clientului. Parafrazarea se realizează prin utilizarea unor fraze care comunică interlocutorului că mesajul a fost înţeles. Parafrazarea este o modalitate de a oferi un feedback util şi pentru consiliere, care verifică înţelegerea corectă a mesajului. Este bine să se evite definirea problemelor clientului de către consilier.

Sumarizarea – reprezintă rezumarea celor mai importante aspecte ale discursului clientului. Se realizează cu scopul de a recapitula conţinutul discursului sau de a încheia discuţia. Sumarizarea este utilă şi pentru iniţierea unui nou interviu, reamintind concluziile interviului anterior. Sumarizarea se realizează împreună cu clientul şi se identifică subiectele care au fost deja clarificate şi cele care necesită o abordare ulterioară.

Respectul: se manifestă prin considerarea clientului ca o persoană cu drepturi depline şi valoare intrinsecă. Respectul se manifestă prin evitarea unor tipuri de comunicare inadecvate:

- Tendinţa de a critica manifestată prin evaluarea negativă a interlocutorului, a acţiunilor sau atitudinilor sale;

- Etichetarea, stabilirea unei categorii din care face parte clientul fără drept de apel;

- Tendinţa de a oferi sfaturi, soluţii pentru problemele clientului;

- Recurgerea la ordine este o modalitate de comunicare cu impact negativ asupra stimei de sine a interlocutorului şi poate conduce la dezvoltarea reacţiilor defensive, pasive sau agresive;

- Abaterea, evitarea abordării problemelor clientului prin schimbarea cursului conversaţiei.

Autenticitatea – se manifestă prin concordanţa dintre valorile, atitudinile, emoţiile şi comportamentul intervievatorului. Este de dorit să fie exprimate doar convingerile şi ideile în care consilierul crede, în caz contrar, falsitatea se va vedea în comportament şi va afecta încrederea clienţilor.

Ascultarea suportivă – prin care interlocutorul se simte securizat, încurajat să vorbească deschis, liber, aduce efectele pozitive scontate în relaţionare. Prin intermediul ei se comunică respect pentru ceea ce gândeşte sau simte partenerul de dialog şi se transmite mesajul nonverbal că este înţeles şi încurajat să comunice.

Factorii care susţin procesul de ascultare suportivă sunt:

- comunicarea nonverbală (tonul şi intensitatea vocii, mimica, gestica) să fie adecvate conţinutului şi stării afective a interlocutorului;

- contact vizual cu interlocutorul, fără însă a-l fixa cu privirea;

- asiguraţi-vă că aţi înţeles corect ceea ce v-a comunicat interlocutorul prin formule de genul: „Ceea ce vrei tu să îmi spui este că…”;

- ascultaţi interlocutorul fără a fi preocupat de răspunsurile pe care doriţi să le daţi;

- puteţi apela la afirmaţii de genul „hmm”, „da”, „înţeleg”;

- nu vorbiţi continuu, daţi interlocutorului ocazia să vorbească şi să pună întrebări;

- arătaţi un interes autentic faţă de problema/subiectul abordat;

- evitaţi evaluarea – nu emiteţi judecăţi de valoare în funcţie de propriile atitudini şi convingeri, în termeni de „bine”/„rău”, „acceptabil”/”inacceptabil”, „potrivit”/”nepotrivit”, „interesant”/”neinteresant”;

- nu filtraţi informaţiile în funcţie de interesele şi convingerile dumneavoastră personale;

- nu utilizaţi etichete din dorinţa de a integra interlocutorul într-o categorie;

- nu vă centraţi numai pe mesajul verbal – cele mai multe informaţii le obţinem din mesajele nonverbale pe care le transmite persoana: reacţii vegetative (paloarea şi roşeaţa feţei), tonul vocii, gestica etc.;

- respectaţi momentele de tăcere şi pauzele pe care interlocutorul le face.

Deprinderi care trebuie evitate în procesul de ascultare suportivă:

- a fi neatent, a nu urmări ceea ce spune partenerul de dialog;

- a asculta superficial, „de suprafaţă”, a „urmări” conversaţia fără a fi atent la ceea ce se spune;

- a asculta fără a înţelege mesajul şi a nu cere precizări suplimentare;

- a repeta în minte care va fi următoarea întrebare;

- a întrerupe interlocutorul în mijlocul frazei;

- a asculta din conversaţie doar ceea ce aştepţi să auzi;

- a te simţi ameninţat, jignit pentru faptul că interlocutorul are valori diferite de ale tale;

- a reacţiona la subiectele care contravin propriei opinii.

Adresarea întrebărilor

Interogarea este o metodă invazivă şi, drept urmare, trebuie utilizată cu precauţie atunci când dorim să clarificăm anumite aspecte ce apar pe parcursul comunicării.

Întrebările pot fi:

- Întrebări închise care generează răspunsuri în termeni de „da” sau „nu” şi care de cele mai multe ori duc la întreruperea comunicării. Există şi circumstanţe în care putem utiliza aceste întrebări – pentru clarificarea unor informaţii concrete. Avantajul major al acestor întrebări este de a focaliza discuţia şi de a obţine informaţii exacte despre un anumit aspect. De exemplu: „Locuieşti cu familia?”;

- Întrebările justificative („de ce”) sunt asociate în general cu sentimentul de vină. Întrebarea „De ce ai făcut aşa…?”, poate fi asociată în mintea interlocutorului cu „De ce ai făcut un lucru aşa prostesc?”. Întrebările „de ce?” îi fac pe ceilalţi să devină defensivi şi să nu mai comunice. În situaţiile în care suntem întrebaţi de ce am reacţionat „aşa”, ne simţim obligaţi să găsim explicaţii logice sau scuze pentru comportamentul nostru. În loc de a folosi întrebarea „De ce?”, putem folosi întrebări care să înceapă cu „Ce…?”, „Cum…?”, „Ce te-a determinat să...?”

- Întrebări deschise sunt cele care facilitează procesul de comunicare. Prin intermediul lor comunicăm interlocutorului că este ascultat şi că suntem interesaţi de ceea ce auzim.

Sugestii pentru folosirea corectă a întrebărilor:

- Folosiţi întrebări care nu conţin fraze lungi.

- Folosiţi cuvintele pe care le preferă interlocutorul.

- Nu repetaţi întrebările pe care partenerul nu le-a înţeles pentru că pot induce sentimentul că a făcut o greşeală; reformulaţi întrebarea.

- Nu reacţionaţi la fiecare răspuns cu o nouă întrebare.

Decalogul ascultătorului suportiv“ sau cele „10 porunci ale verbului a asculta“:

1. Lăsaţi-l pe celălalt să vorbească:

- Cum să asculţi, când vorbeşti?

2. Lăsaţi interlocutorul să se simtă în largul său:

- Arătaţi-i că este liber să se exprime!

3. Arătaţi-i că vreţi să-l ascultaţi:

- Arătaţi interes, nu faceţi altceva în acest timp (ex. va jucaţi cu ceasul)!

4. Evitaţi distragerea atenţiei!

5. Fiţi empatic! Puneţi-vă în locul lui pentru a îi înţelege punctul de vedere, dar mai ales motivaţia şi interesul!

6. Aveţi răbdare:

- Acordaţi-i timpul necesar!

- Nu-l întrerupeţi!

7. Rămâneţi calm:

- O persoană enervată nu îşi poate măsura cuvintele.

8. Nu criticaţi:

- Acestea antrenează apărarea şi apărarea poate fi chiar agresivă.

9. Puneţi întrebări:

- Acestea demonstrează că ascultaţi şi încurajaţi comunicarea.

- Răspunsurile permit dezvoltarea unor noi argumente.

10. Fiţi tot timpul atent la interlocutor!

Ascultarea suportivă presupune extragerea maximului de informaţie de la partener. Anumite tehnici care ţin de ascultarea suportivă urmăresc să-l facă pe interlocutor să vorbească mai mult, deşi, aparent, receptorul n-ar trebui să aibă o asemenea responsabilitate. Totuşi este în interesul intervievatorului să obţină informaţii de la partener şi îl poate încuraja să le dezvăluie prin modul cum îl ascultă.

Alte aspecte importante ale ascultării suportive:

- concentrarea - înţelegerea conţinutului mesajului şi a relaţiei necesită concentrare din partea receptorului. În cazul unor discuţii îndelungate, riscul de slăbire a concentrării în anumite momente este destul de ridicat, putându-se pierde unele informaţii utile.

- deschidere cognitivă - deschiderea faţă de lumea din jur vizează acceptarea diferenţelor de opinie. Când cealaltă persoană exprimă opinii contrare faţă de ale sale, receptorul trebuie să-şi impună să le asculte, să le înţeleagă filozofia şi să descifreze modul de a gândi al interlocutorului. Dacă se grăbeşte să emită propriile opinii sau judecăţi de valoare şansele de a-l înţelege pe partener, ca şi şansele unei relaţii cooperante, scad.

- spirit critic - deschiderea trebuie dublată de exersarea spiritului critic faţă de informaţiile noi. Acestea nu vin pe un teren viran, ci intră în corelaţie cu cele deja existente în mintea receptorului. De aceea ele pot fi integrate uşor sau pot contrazice imaginile sale despre lume. Spiritul critic presupune încercarea de a fi imparţial, cântărind însă valoarea ideilor, argumentelor şi premiselor interlocutorului, în cadrul sistemului propriu de referinţă.

Grupul de suport

Grupul de suport este o metodă terapeutică în care mai multe persoane (minim 5, maxim 10) se întâlnesc săptămânal, sub îndrumarea unui psiholog, pentru a discuta despre anumite probleme, comune tuturor participanţilor, cum ar fi depresie, anxietate, divorţ, dependenţe, dificultăţi interpersonale, violenţă domestică, violenţă fizică, sexuală, psihologică, etc.

De multe ori când ne confruntăm cu probleme, avem sentimentul că suntem singurii care trec prin aşa ceva, ceea ce ne adânceşte suferinţa. A afla că mai sunt şi alţii care trec sau au trecut prin situaţii similare, care trăiesc sau au trăit emoţii similare, este în sine o uşurare. Prin procesul de interacţiune specific grupului desfăşurat într-un cadru securizat (confidenţialitatea fiind cuvântul cheie) membrii au ocazia de a primi ei înşişi răspunsuri şi de a oferi la rândul lor suport pentru alţii.

Se pot constitui grupuri de suport pentru:

- abordarea tuturor situaţiilor problematice, ca o alternativă la psihoterapia individuală;

- dezvoltare personală şi autocunoaştere;

- dorinţa de a schimba ceva în modul de abordare al propriei persoane în raport cu sine şi cu cei din jur;

- dorinţa de a învăţa metode de a îmbunătăţi încrederea în sine;

- dorinţa de a accesa propriile resurse de spontaneitate şi creativitate, conştiente sau inconştiente;

- depăşirea unui eveniment traumatizant.

Spre deosebire de psihoterapia individuală, psihoterapia de grup permite participanţilor să-şi identifice şi să privească dintr-o nouă perspectivă problemele în prezenţa altora care au probleme similare, să observe noi reacţii şi comportamente pe care le-ar putea testa ca alternative la soluţiile vechi care s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare (Atkinson, Atkinson, Smith Bem, 2002).

Terapiile scurte de grup sunt organizate în general în jurul unor scopuri specifice, care determină finalitatea şi selecţia pacienţilor, fiind constituite în manieră omogenă. Prin faptul că participanţii se centrează asupra unei probleme comune, are loc o mai facilă împărtăşire a experienţelor, reducând posibilitatea apariţiei conflictelor şi asigurând un sprijin reciproc mai puternic din partea membrilor grupului .

Printre obiectivele unui grup de suport putem enumera:

- autocunoaşterea;

- dobândirea suportului social;

- stabilirea şi menţinerea unor relaţii interpersonale;

- creşterea bunei dispoziţii;

- primirea şi oferirea susţinerii şi feedback-ului;

- îmbunătăţirea relaţiilor şi a comunicării interpersonale;

- experimentarea de comportamente noi;

- exprimarea sinceră şi directă a propriilor sentimente;

- înţelegerea propriilor gânduri, emoţii şi comportamente prin compararea cu tiparele;

- relaţionale observate la celelalte persoane din grup;

- o mai bună înţelegerea gândurilor, emoţiilor şi comportamentelor celorlalţi;

- creşterea încrederii în propria persoană, îmbunătăţirea imaginii şi a stimei de sine.

Irvin Yalom (2008) a identificat în practica sa unsprezece factori primari care contribuie la realizarea schimbării terapeutice:

- Inocularea speranţei. Speranţa are o dimensiune personală, flexibilă şi se redefineşte, se ajustează fiecărui membru al grupului, indiferent de punctul în care acesta se află în evoluţia sa terapeutică. În grup ai oportunitatea de a vedea că alţii au reuşit să depăşească greutăţile vieţii şi asta îşi insuflă convingerea că şi tu poţi reuşi!

- Universalitatea. Mulţi oameni au un sentiment acut al unicităţii propriei suferinţe şi experienţe. Cred că sunt singurii care trec prin aşa ceva. În cadrul grupului descoperă că există şi alte persoane care luptă cu aceleaşi dificultăţi ca ale lor, că există şi alte persoane care simt şi gândesc ca ei, care au nevoi şi dorinţe similare cu ale lor. Descoperă că nu sunt singurii în acea situaţie! În acest fel sentimentul de izolare, senzaţia că nimeni nu îi poate înţelege se diminuează semnificativ şi imaginea despre propria persoană se schimbă într-un mod pozitiv.

- Transmiterea informaţiilor. Grupul facilitează accesul la o cantitate mai mare de informaţie terapeutică pentru că, spre deosebire de contextul terapiei individuale, în grup informaţiile vin nu doar dinspre psiholog, ci şi dinspre ceilalţi membrii ai grupului. Informaţiile transmise pot viza procesul terapeutic, accesul la diverse servicii, strategii de rezolvare a căror eficienţă a fost deja testată de alţi membri ai grupului etc. Procesul educaţional este, cel mai adesea implicit, membrii grupului învăţând direct din activitatea grupului despre dinamica relaţiilor interpersonale, despre semnificaţia unor simptome şi metode de a le face faţă, despre viaţa psihică în general.

- Altruismul. Grupul este cadrul în care membrii se pot ajuta reciproc. Experienţa de a putea oferi ceva altuia are un impact pozitiv asupra propriei persoane, creşte stima de sine, facilitează dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi relaţionare interpersonală, precum şi a unor modalităţi adecvate de adaptare. Oamenii se pot ajuta unii pe alţii ascultându-se, oferind sfaturi, încurajându-se reciproc, împărtăşind cu ceilalţi experienţele lor. În plus, simplu fapt că se simt acceptaţi aşa cum sunt, fără criticism şi prejudecăţi, are un efect benefic semnificativ.

- Remodelarea comportamentelor disfuncţionale dezvoltate în familia de origine. Fiecare individ poartă amprenta mediului în care a crescut. Preluăm de la cei apropiaţi modele de comportament, convingeri, obiceiuri pe care apoi le manifestăm în viaţa noastră de zi cu zi fără a fi conştienţi de asta. Problema este că nu întotdeauna aceste modele sunt pozitive. Pentru a le putea schimba este nevoie mai întâi să le conştientizăm. Psihologul poate ajuta membrii grupului să înţeleagă impactul experienţelor din copilărie asupra personalităţii lor, să identifice acele modele comportamentale nocive şi să le înlocuiască treptat cu comportamente alternative, pozitive. Grupul oferă un context extrem de favorabil pentru exersarea acestor comportamente pozitive şi pentru consolidarea lor.

- Îmbunătăţirea aptitudinilor de socializare. Un grup terapeutic este un grup social, în care mai multe persoane interacţionează, respectând nişte norme, reguli clar stabilite de la început, menite să faciliteze interacţiunea onestă. Cea mai importantă dintre aceste reguli este oferirea de feedback constructiv. În cadrul grupului membrii îşi dezvoltă şi îmbunătăţesc abilităţile de relaţionare, învaţă modalităţi mai eficiente de comunicare, pe care apoi le pot transfera şi în relaţionarea cu persoane din afara grupului.

- Învăţarea prin modelare şi imitaţie. Grupul oferă oportunitatea învăţării de noi comportamente şi modalităţi de exprimare prin mecanismele de imitaţie şi modelare. Observând comportamentul psihologului şi al celorlalţi membrii, observând modul în care ceilalţi exprimă emoţii, gânduri, temeri, speranţe, modul în care formulează observaţii etc., avem posibilitatea de a identifica modele pozitive pe care le putem prelua prin imitaţie sau le putem replica, adaptându-le particularităţilor noastre, îmbogăţindu-ne astfel repertoriul comportamental.

- Învăţarea interpersonală. În terapia de grup, oamenii descoperă modul în care obişnuiesc să se raporteze la ceilalţi, conştientizează aşteptările pe care le au de la ceilalţi şi învaţă să relaţioneze, într-un mod mai realist şi mai echilibrat, în care avantajele şi dezavantajele relaţionale sunt egal distribuite. Fiecare oferă şi primeşte feedback, dobândind un nivel ridicat de autocunoaştere.

- Coeziunea grupului. Procesul de dezvoltare al fiecărei persoane se poate derula numai într-un context interpersonal. Un grup omogen, cu un sentiment puternic de coeziune poate constitui un astfel de context favorabil dezvoltării personale. Dezvoltarea personală nu este facilitată doar de suportul şi încurajările pe care un membru al grupului le poate primi din partea celorlalţi, ci şi de feedback-ul sincer pe care îl primeşte şi, în general, de toate acele aspecte care contribuie la sentimentul că "celorlalţi le pasă".

- Catharsisul. Constă în eliberarea de sentimentele negative prin exprimarea liberă şi necenzurată a emoţiilor. Procesul terapeutic de grup include ca element esenţial încurajarea exprimării deschise a gândurilor şi emoţiilor. Participanţii îşi spun povestea personală în faţa unei audienţe suportive, necritice şi reuşesc astfel să se elibereze de sentimentele de ruşine şi vinovăţie, să accepte trăirile negative pe care le au şi să le integreze în experienţa lor de viaţă într-un mod constructiv.

- Factorii existenţiali. Membrii grupului învaţă că trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru propria existenţă şi să îşi asume consecinţele propriilor decizii. Ajung să înţeleagă faptul că indiferent cât de multe relaţii am construi şi indiferent cât de multe persoane am avea în jur (familie, prieteni etc.), în final suntem singuri în această lume şi trebuie să ne descurcăm bazându-ne pe propriile forţe. Noi suntem cei care decidem cum vrem să fie viaţa noastră, noi suntem cei care alegem drumul pe care-l considerăm cel mai potrivit pentru a ne atinge obiectivele, noi suntem cei care ne bucurăm de succesul obţinut sau care trăim consecinţele greşelilor noastre. Noi avem libertatea de a alege sensul vieţii noastre!

Lucrul în grup are după I. Holdevici (2008) o serie de avantaje:

- în grup clientul îşi poate găsi un model pentru rezolvarea propriilor sale probleme;

- grupul oferă sprijin afectiv membrilor săi şi astfel aceştia nu se mai simt izolaţi;

- grupul permite subiecţilor să ofere ajutor şi nu numai să primească;

- declararea intenţiei de schimbare în faţa altora se constituie ca o promisiune ce trebuie respectată;

- subiectul se simte încurajat de reuşita altora.

Aceeaşi autoare enumeră printre obiectivele generale ale unei psihoterapii de grup:

- primirea şi oferirea susţinerii şi feed-back-ului;

- îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare şi relaţionare;

- experimentarea de noi comportamente interpersonale;

- exprimarea onestă şi directă a propriilor sentimente;

- înţelegerea propriilor gânduri, sentimente şi comportamente prin observarea tiparelor relaţionale, atât din interiorul, cât şi din exteriorul grupului;

- dobândirea înţelegerii gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor altor persoane;

- creşterea încrederii în propria persoană, îmbunătăţirea imaginii de sine şi a stimei de sine;

- traversarea unei schimbări personale în interiorul grupului şi utilizarea experienţei acumulate în viaţa din exteriorul grupului (Yalom, 2008).

Grupul oferă beneficii reale celor care îşi doresc să aibă ocazia să-şi expună sentimentele, gândurile, situaţiile problematice într-un climat de suport şi să obţină feedback faţă de propriul comportament. Grupul îşi creează propria dinamică. De exemplu, cineva ar putea povesti despre evenimentele prin care a trecut, cum a făcut faţă, care au fost reacţiile sale faţă de aceste evenimente, poate spune ce simte şi ce gândeşte în legătură cu ultima sesiune de grup, în legătură cu ceea ce au spus alţii sau psihologul în acea şedinţă. Alţi participanţi pot avea diverse reacţii faţă de ceea ce s-a spus, pot oferi un feedback, pot fi suportivi sau critici şi îşi pot împărtăşi şi ei gândurile şi sentimentele.

Persoanele care formează un grup simt că nu sunt singurele care au o “problemă” sau mai multe, că şi alţii trec prin situaţii similare şi astfel grupul devine o sursă de sprijin într-o perioadă mai dificilă. Este important de ştiut, pentru cele/cei care se decid să participe la sesiuni de grup, că nu sunt presaţi să vorbească despre ei sau să dezvăluie anumite lucruri pe care le consideră prea personale. Totuşi, cu cât se vor implica mai mult, cu cât vor vorbi mai mult despre ei, despre ceea ce simt şi gândesc, cu atât vor avea mai multe de câştigat din această experienţă.

Confidenţialitatea este un element esenţial în cadrul grupurilor de suport. Identitatea participanţilor şi conţinutul discuţiilor purtate în sesiunile de grup au caracter secret şi sunt strict protejate. Protejarea confidenţialităţii este asigurată de către organizatorii grupului, dar este totodată o obligaţie a tuturor participanţilor. Membrii grupului trebuie să fie conştient de faptul că, atât timp cât îşi doresc să se simtă în siguranţă în grup, fiecare în parte trebuie să facă tot ce este necesar pentru asigurarea acestei siguranţe.

Marea majoritate a clienţilor care se înscriu la psihoterapii de grup au în fundal o experienţă profund nesatisfăcătoare în familia de origine, grupul asemănându-se cu aceasta, iar subiectul având tendinţa de a asocia trăsături ale membrilor săi cu caracteristici ale membrilor semnificanţi din familie. Participanţii la grup traversează de aceea emoţii puternice, sentimente de ostilitate, competiţie sau din contră, de umilinţă şi interacţionează cu ceilalţi prin reminiscenţe ale modului în care interacţionau sau interacţionează cu membrii familiei. Un lucru extrem de important însă, este faptul că sunt nu numai retrăite conflictele familiale timpurii, ci şi corectate, ele nefiind „lăsate să îngheţe într-un sistem rigid, impenetrabil, care de altfel caracterizează structurile multor familii” (Yalom, 2008).

În organizarea grupului, psihoterapeutul va acorda importanţă nu numai cadrului şi scopului terapiei, ci şi categoriei de pacienţi care vor fi incluşi în grup. Organizarea grupului numai pe baza dorinţei de participare a membrilor sau a simplei trimiteri la psihoterapie, fără o examinare prealabilă, poate aduce prejudicii atât pacientului, cât şi procesului terapeutic de grup.

Comunicatorul suportiv şi cunoaşterea psihologică practică a receptoru