Mișcările Sociale

1. Caracterizarea mişcãrilor sociale

Mişcãrile sociale sunt acţiunile unor persoane care s-au organizat pentru a promova o schimbare socialã sau pentru a rezista unei astfel de schimbãri. Într-o altã definiţie, o mişcare socialã este orice acţiune socialã/ colectivã ce urmãreşte sã impunã schimbãri – variabile ca importanţã – în structura socialã şi/ sau politicã, apelând frecvent, dar nu în mod exclusiv, la mijloace neinstituţionalizate.

Mişcãrile sociale constituie fenomene de sine stãtãtoare, vãzute însã din perspective diferite:

- în Europa au fost vãzute mult timp doar ca o manifestare secundarã, chiar un subprodus al conflictelor de clasã;

- sociologia americanã le integreazã în perspectiva mai cuprinzãtoare a comportamentului colectiv.

Caracteristicile esenţiale ale mişcãrilor sociale sunt urmãtoarele:

- au o dezvoltare procesualã. Astfel, unii autori (BLUMER, TILLY) au identificat patru etape în ciclurile lor de viaţã:

1. apariţia. Ca reacţie la o necesitate nesatisfãcutã, un mic grup de oameni identificã problema şi se mobilizeazã pentru acţiune;

2. asocierea – mai mulţi indivizi devin interesaţi de activitãţile micului grup iniţial, i se asociazã, apare un mic grup conducãtor;

3. birocratizarea¬ – acţiunea devine organizatã; reguli, proceduri şi roluri specializate; structurã ierarhicã (conducãtori şi adepţi); organizaţii, filiale etc;

4. declinul – prin realizarea scopurilor, prin fricţiuni interne, prin cooptarea liderilor de cãtre putere etc.

- mişcãrile sociale au deci o ideologie, un ansamblu de idei care justificã o anumitã organizare; ideologia poate avea diferite grade de coerenţã, de claritate etc;

- mişcãrile sociale dispun de o anumitã tacticã – activitãţi precise prin care se urmãreşte atingerea unui scop, inclusiv mobilizarea sprijinului simpatizanţilor şi câştigarea unor noi adepţi;

- exprimã deci un protest şi sunt orientate spre schimbare socialã (inovaţie sau restauraţie);

- nu au, cel puţin la început şi nu toate, un scop politic, fiind departe de ţelul cuceririi puterii în stat; orice mişcare socialã este însã, într-o anumitã mãsurã, politicã şi aceasta cel puţin prin implicaţii;

- logica lor protestatarã le poate duce la un conflict cu autoritãţile publice;

- recurg frecvent la modalitãţi de protest neinstituţionalizate.

2. Analiza mişcãrilor sociale

2.1. Factorii determinanţi ai mişcãrilor sociale pot fi:

- obiectivi: perimarea istoricã a unor forme de organizare socialã, agravarea disparitãţilor sociale şi a deosebirilor de interese, blocarea structuralã care împiedicã anumite categorii sociale sã-şi satisfacã interesele; dezorganizarea socialã datoratã unor condiţii interne sau externe, crizele economice, politice sau culturale, deteriorarea condiţiilor de viaţã ş.a.;

- subiectivi: nemulţumirile sociale care apar din privarea relativã şi din perceperea injustiţiei sociale, accentuarea sentimentelor de frustrare, confuzie, nelinişte, nesiguranţã, difuzarea şi acceptarea unor noi valori sociale, apariţia unor ideologii care justificã şi direcţioneazã mişcãrile sociale etc.

2.2. Clasificare şi analizã

- Clasificarea se face dupã mai multe criterii:

- sens:  mişcãrile ce urmãresc producerea unei schimbãri;

- mişcãri de rezistenţã;

- profunzime:  protestatare;

- reformatoare;

- revoluţionare;

- posibilitãţi de realizare a obiectivelor:  cu obiective realizabile;

- utopice;

- influenţa exercitatã asupra dinamicii societãţii:  utopice;

- de rezistenţã;

- protestatare;

- reformatoare;

- revoluţionare.

- Mişcãrile utopice propun un contramodel ideal la organizarea socialã existentã. Unele modele utopice sunt creaţia unor intelectuali ce reunesc în jurul lor un mic numãr de indivizi care încearcã sã transpunã în realitate idealurile utopice. Mişcãrile utopice au avut o rãspândire mai mare în secolele XVIII şi XIX. În a doua jumãtate a secolului al XX-lea, ele s-au manifestat sub forma grupãrilor de hippies, a unor comune şi a unor secte religioase. Mişcãrile utopice nu reuşesc sã se impunã ca modele de realizare a unei întregi societãţi; ele eşueazã atât datoritã condiţiilor interne, inconsistenţei modelelor propuse, impractibilitãţii idealurilor lor, cât şi datoritã conflictelor puternice cu majoritatea valorilor şi normelor societãţii existente.

- Mişcãrile de rezistenţã se opun schimbãrilor sau încearcã sã elimine schimbãrile intervenite. Ele pot lua forme diverse: de rezistenţã la introducerea unor schimbãri sau faţã de o schimbare deja introdusã; de rezistenţã faţã de o schimbare care este în consens cu dezvoltarea socialã sau faţã de o schimbare care conduce la regres social sau la dezorganizare socialã.

- Mişcãrile protestatare exprimã o poziţie, o atitudine, un refuz faţã de ceea ce este acceptat sau instituţionalizat într-o societate. Ele pot fi întâlnite în multe domenii: moral, politic. Mişcãrile protestatare apar în jurul unor personalitãţi marcante. Ele constau în declararea formalã şi publicã a opoziţiei, ostilitãţii, refuzului în raport cu o anumitã stare de lucruri şi acţioneazã dupã un sistem propriu de valori, dar care nu este impus celorlalţi. Aceste mişcãri sociale nu urmãresc programatic reforme importante, nici revoluţii. Prin ele nu este afectat sistemul politic dintr-o societate. Ele acţioneazã asupra conduitelor, valorilor, ideologiilor şi asupra relaţiilor dintre individ şi colectivitate.