Mișcările Sociale

Miscările sociale

Definiţia mişcărilor sociale

Fr. Chazel defineşte mişcarea socială (MS) ca „ .o acţiune colectivă de protest şi contestare ce urmăreşte să impună schimbări – variabile ca importanţă – în structura socială şi/sau politică, apelând frecvent – dar nu în mod exclusiv – la mijloace neinstituţionalizate.”. Aproape toate definiţiile MS subliniază, în fond, caracterul lor colectiv, de protest sau revendicativ, faptul că vizează schimbarea în diverse forme şi instanţe şi maniera mai puţin convenţională de acţiune a MS. MS nu trebuie asimilate fenomenelor colective explozive de genul protestelor sau revoltelor spontane, care au o durată scurtă şi sunt de cele mai multe ori foarte slab organizate, fiind, spre deosebire de acestea, operaţiuni de durată şi, adeseori, foarte sofisticate ca organizare. Acţiunile lor urmăresc redistribuirea anumitor drepturi sociale – materiale, politice sau simbolice – într-un conflict mai mult sau mai puţin deschis cu puterea politică sau cu elita socială, în care uzează, de obicei, de tactici din afara politicii convenţionale. Unul dintre teoreticienii domeniului, Ch. Tilly a definit, de altfel, MS ca fiind „o formă a politicii, dar cu alte mijloace” (2004). Formulările vagi din definiţii atenţionează asupra dificultăţilor de operaţionalizare a MS. Spre exemplu, relaţiile dintre politica „convenţională” şi tacticile mişcărilor sociale evidenţiază relaţii mult mai complicate decât cele simple de confruntare sugerate aici: mişcările ecologiste din ţări precum Germania sau Suedia îşi promovează programele prin partide politice înscrise în competiţia politică instituţionalizată; mobilizarea opiniei publice americane, de către MS, în jurul unor teme, produce rate sporite de participare la alegerile obişnuite.

Mişcãrile sociale sunt acţiunile unor persoane care s-au organizat pentru a promova o schimbare socialã sau pentru a rezista unei astfel de schimbãri. Într-o altã definiţie, o mişcare socialã este orice acţiune socialã/ colectivã ce urmãreşte sã impunã schimbãri – variabile ca importanţã – în structura socialã şi/ sau politicã, apelând frecvent, dar nu în mod exclusiv, la mijloace neinstituţionalizate.

Mişcãrile sociale constituie fenomene de sine stãtãtoare, vãzute însã din perspective diferite:

în Europa au fost vãzute mult timp doar ca o manifestare secundarã, chiar un subprodus al conflictelor de clasã;

sociologia americanã le integreazã în perspectiva mai cuprinzãtoare a comportamentului colectiv.

Caracteristicile esenţiale ale mişcãrilor sociale sunt urmãtoarele:

- au o dezvoltare procesualã. Astfel, unii autori (BLUMER, TILLY) au identificat patru etape în ciclurile lor de viaţã:

1. apariţia. Ca reacţie la o necesitate nesatisfãcutã, un mic grup de oameni identificã problema şi se mobilizeazã pentru acţiune;

2. asocierea – mai mulţi indivizi devin interesaţi de activitãţile micului grup iniţial, i se asociazã, apare un mic grup conducãtor;

3. birocratizarea¬ – acţiunea devine organizatã; reguli, proceduri şi roluri specializate; structurã ierarhicã (conducãtori şi adepţi); organizaţii, filiale etc;

4. declinul – prin realizarea scopurilor, prin fricţiuni interne, prin cooptarea liderilor de cãtre putere etc.

- mişcãrile sociale au deci o ideologie, un ansamblu de idei care justificã o anumitã organizare; ideologia poate avea diferite grade de coerenţã, de claritate etc;

- mişcãrile sociale dispun de o anumitã tacticã – activitãţi precise prin care se urmãreşte atingerea unui scop, inclusiv mobilizarea sprijinului simpatizanţilor şi câştigarea unor noi adepţi;

- exprimã deci un protest şi sunt orientate spre schimbare socialã (inovaţie sau restauraţie);

- nu au, cel puţin la început şi nu toate, un scop politic, fiind departe de ţelul cuceririi puterii în stat; orice mişcare socialã este însã, într-o anumitã mãsurã, politicã şi aceasta cel puţin prin implicaţii;

- logica lor protestatarã le poate duce la un conflict cu autoritãţile publice;

- recurg frecvent la modalitãţi de protest neinstituţionalizate.