Instituții de drept public

Societatea politica se diferentiaza de formele istorice prestatale de convietuire sociala prin desprinderea din interiorul comunitatii a unor structuri de autoritate investite cu anumite prerogative de comanda, fata de care membrii societatii se afla in relatie de subordonare. Autoritatile constituite astfel, exercita constant acelasi tip de activitati de comanda, comunitatea in ansamblul ei fiind constienta de legitimitatea asumarii si exercitarii acestor prerogative, precum si de indatorirea de a respecta deciziile conducerii, sub sanctiunea unor pedepse sociale.

Oricat de simple ar fi relatiile de putere care trebuie ordonate si reglementate intr-un sistem in cadrul societatii, oricat de putin numeroasa ar fi o comunitate umana, procesul de guvernare nu poate fi realizat nemijlocit, nici de un singur individ, nici de un unic organism titular al puterii politice.

In orice formatiune statala puterea politica trebuie sa aiba un caracter unitar, in sensul ca este detinuta de un singur individ sau de un grup restrans(in statele arhaice), fie de un corp politic larg, structurat dupa criterii democratice (in statele moderne).

Din aceasta ratiune se spune ca intr-un stat nu exista decat o putere unica. In virtutea puterii publice, statul este indreptatit sa nu recunoasca pe teritoriul sau o alta putere venita din afara.

In literatura de specialitate, puterea a fost caracterizata ca posibilitatea de comanda globala exercitata in cadrul colectivitatii, in scopul de a o organiza, de a o mentine si de a o apara. Unii autori considera ca puterea este o forta nascuta din constiinta sociala, destinata sa impuna, in caz de nevoie, membrilor grupului atitudinea pe care ea o comanda.

D.p.d.v. institutional, puterea se obiectiveaza in diverse organisme carora le sunt transferate atributii sau functii de putere. Puterea astfel institutionalizata apare sub forma puterii de stat si este exercitata de acesta in intregul sau si in mod specializat si distinct de diverse organe ale sale. Statul apare deci, ca titular exclusive al fortei de comanda si dominatie.

Indiferent din ce unghi de vedere ar fi studiata, puterea se raporteaza in mod necesar la un titular, caruia ii sunt recunoscute anumite prerogative.Poporul sau natiunea este titularul absolut al puterii politice, adica al suveranitatii, pe cand statul (autoritatile publice) reprezinta titularul exercitiului puterii de stat incredintate in mod legitim de popor.

Pentru garantarea unui climat de pace sociala si ordine intr-o comunitate umana, este necesar ca interesele si vointa fiecarui individ sa se regaseasca intr-o vointa generala unica, exprimata si impusa la nevoie prin fortă fiecarui individ de catre autoritatile publice carora li se incredinteaza atat prerogative de putere, cat si exercitarea ca atare a acestora, in mod legitim si prin proceduri democaratice.

Pentru administrarea treburilor publice, statul dispune de puterea de a comanda tuturor si de a intrebuinta constrangerea impotriva celor care nu se supun.

Fiind o putere institutionalizata si avand ca scop ordonarea raporturilor sociale si guvernarea, puterea statala este inzestrata cu instrumente de dominatie si forta de constrangere, care, la randul lor, trebuie sa fie legitime.

Autoritatea nu se confunda cu puterea, desi se intemeiaza pe aceasta. Fara sprijinul puterii de stat nu ar exista autoritate politica. Puterea statului presupune folosirea constrangerii materiale, a fortei specializate, in timp ce autoritatea, care se intemeiaza pe legea adoptata de organismele competente si legitime , se asigura prin respectarea de buna voie a legilor. Numai in cazul nerespectarii acestora se recurge la forta de coercitie a statului.

Indeplinindu-si rolul de garant al intereselor generale, statul exercita, in virtutea puterii sale, un ansamblu de competente, infaptuite de organisme specializate, care actioneaza in limitele delegarii primite.

Notiunea de administratie publica

Conceptul de administratie are mai multe acceptiuni. In limbajul current, a administra inseamna a conduce, a organiza, a dirija activitati publice si particulare.

In orice compartiment al vietii sociale, procesul complex al administrarii – administratia – consta intr-o activitate rationala si eficienta de utilizare a resurselor umane, materiale si financiare, in scopul obtinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Notiunea de admnistratie este mai larga decat aceea de administratie publica, ea cuprinzand si administratia particulara, ea cuprinzand si administratia particulara.

Ca orice activitate umana, atat administratia publica, cat si administratia particulara urmaresc un scop, utilizand anumite mijloace. Dar, sub raportul finalitatii si al resurselor folosite, exista diferente esentiale intre ele.

Spre deosebire de administratia privata, adm publica urmareste satisfacerea interesului public, a utilitatii publice, in mod dezinteresat, inclusive prin realizarea de servicii publice. Mobilul activitatii administratiei publice este satisfacerea, in mod regulat si continuu, a unor cerinte esentiale, comune intregii colectivitati umane, care exceed prin amploarea lor, sunt nerentabile si nimeni nu s-ar oferi sa le asigure.

Deciziile adm publice sunt obligatorii, fara a se cere acordul celor carora li se aplica, administratia publica, spre deosebire de cea private, putand utiliza, atunci cand este necesar mijloace de constrangere statala.

In sens material, adm publica reprezinta o activitate de organizare a executarii si de executare in concret a legii, realizata prin actiuni cu caracter de dispozitie sau actiuni cu caracter de prestatie.

In sens formal, administratia publica poate fi inteleasa ca un sistem de organe de institutii, cuprinzand diverse structuri administrative care realizeaza activitatea de organizare a executarii si de executare in concret a legii.

Administratia publica reprezinta un proces continuu, o activitate neintrerupta, adaptata permanent la conditiile dinamice ale mediului social.

Administratia publica, privita ca activitate, reprezinta actiunea unor oameni in raport cu alti oameni, desfasurata in interes general si in regim de putere publica, in scopul organizarii executarii si executarii in concret a legii.

Administratia publica are ca obiect realizarea valorilor politice, care exprima interesele generale ale societatii, interese care sunt formulate prin lege.

Ca activitate statala, administratia publica este definita si ca actiune a puterii executive prin procedee de putere publica.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE

1. Principiul legalitatii

Legalitatea reprezinta un principiu fundamental care sta la baza fenomenului administrativ si caruia i se subordoneaza actiunea administratiei publice.

Adm publica, supusa rigorilor acestui principiu, trebuie sa se intemeieze pe lege, identificata cu notiunea de drept, care reprezinta o baza de referinta in aprecierea acesteia.

Scopul fundamental al adm publice este acela de a asigura realizarea interesului general, public, exprimat de vointa suverana a poporului transpusa in lege.

Legiuitorul constituant a definit statul roman ca stat de drept, dandu-i acestui concept valoarea de principiu constitutional.

Exigentele statului presupun ca, in activitatea sa, administratia publica sa respecte strict legalitatea, iar, in cazul incalcarii ei, sa fie constituite mecansimele care sa asigure restabilirea acesteia.

Actul administrativ, ca principal instrument prin care se realizeaza administratia publica, este un act unilateral, in sensul ca autoritatile de executie adopta acte obligatorii si executorii, fara concursul sau acordul de vointa al celor carora actele respective le reglementeaza conduita.

In realizarea activitatii lor, autoritatile administratie publice exercita atributii de putere publica, astfel putandu-si impune vointa pe cale unilaterala.

Daca legalitatea activitatii administratiei publice este supusa controlului jurisdictional, oportunitatea, dimpotriva, este exclusa de la acest control.

Prin puterea discretionara a administratiei se intelege puterea de a alege intre mai multe decizii sau mai multe comportamente conforme cu legea.

In exercitarea competentei sale de alegere, decidentul se inscrie in coordonatele dreptului, astfel ca nu poate face decat ceea ce ii permite legea.

Legalitatea presupune si posibilitatea ca cel nemultumit de activitatea administratiei, manifestata in actele acesteia, sa aiba la dispozitie o actiune in justitie, care sa declanseze controlul legalitatii actelor, uneori acest lucru fiind realizat si din oficiu.

2. Principiul proportionalitatii

In masura in care administratia publica dispune de puteri care ii permit sa asigure promovarea interesului general, uneori putand aduce atingere drepturilor si intereselor cetatenesti, ea nu trebuie sa uzeze de acestea decat in limitele necesare, atingerile aduse acestor drepturi si libertati devenind ilegale atunci cand sunt excesive in raport cu finalitatea actiunii administrative. Este necesar ca administratia publica sa actioneze in astfel de situatii cu respectarea principiului proportionalitatii.

Proportionalitatea trebuie analizata in legatura cu puterea discretionara de care beneficiaza administratia publica pt indeplinirea misiunilor sale. Actionand in diverse domenii, administratia trebuie sa isi adapteze permanent mijloacele la finalitatea urmarita, incalcarea principiului proportionalitatii insemnand depasirea libertatii de actiune lasata autoritatii publice, utilizarea excesiva a puterii discretionare.

Natura principiului proportionalitatii variaza de la o tara la alta datorita originii sale formale.

Principiul proportionalitatii poate fi prevazut si in Constitutia unui stat sau, chiar daca nu este prevazut explicit, doctrina si jurisprudenta il pot considera unanim ca facand parte din notiunea de stat de drept, consacrata expres.