Extras din curs

In cadrul instituţiilor statului medieval organelor fiscale le-a revenit un loc aparte, acestea asigurind funcţionarea aparatului de stat in ansamblu. In secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, odată cu intemeierea statului, s-a dezvoltat treptat de la o organizare simplă la una complexă sistemul fiscal al Moldovei . Cu timpul, aparatul fiscal s-a diversificat, incluzвnd organe spe¬ciale pentru fiecare operaţiune fiscală şi procedee moderne de evidenţă fiscală (diferite condici). Astfel, in Moldova se constata in evul mediu existenţa tutu¬ror operaţiunilor unei fiscalităţi bine organizate: a) constatarea numărului contribuabililor şi averii lor, b) impu-nerea sau aşezarea dărilor, c) perceperea sau strвngerea lor şi d) urmărirea, in cazul neоndeplinirii obligaţiilor.

E de notat că оncă оnainte de con¬stituirea Moldovei ca stat, in cadrul formaţiunilor statale anterioare, cnezate şi voievodate, locuitorii plăteau conducătorilor acestora dări in natură şi prestau in folosul lor anumite munci. Despre o organizare fiscală propriu-zisă, cu un anumit sistem de obligaţii, nu se poate vorbi decвt in secolul al XIV-lea.

Veniturile statului, la оnceputurile sale, proveneau, in general, din do¬meniul domnesc (obligaţiile ţăranilor dependenţi din satele, aflate pe moşia domnească), din dări ocazionale ale supuşilor, cu anumite prilejuri (ridicar¬ea unor cetăţi, a unor lăcaşuri de cult), din plocoane la sărbători mari, nunţi in familia domnitoare ş.a.; apoi din vămi şi din amenzi. Pвnă spre sfвrşitul seco¬lului al XIV-lea, domnia putea face faţă cheltuielilor statului, curţii domneşti, domnului şi propriei familii cu aceste venituri neregulate, care in acte erau desemnate prin termeni generici (mile, milostenii, munci, venituri domneşti)1. La sfвrşitul secolului al XIV-lea, dar mai ales la оnceputul secolului următor, aceste venituri, dări in natură, munci sau amenzi, оncep să devină regulate şi să capete denumiri proprii. Ele se vor numi in actele vremii vama oilor, vama porcilor, găletărit, iliş, vinărici, dijmărit, cositul fоnului, oaste, jold, podvoade, gloabe; iar, in termeni generici, dăjdii şi slujbe2. Primele constau in cedarea unei a zecea părţi din vitele mici, din cereale, vin, miere, peşte, celelalte fiind diferite munci, cerute de domnie.

Necesitatea de apărare a teritoriului ţării de atacurile din afară a determinat introducerea, la оnceputul secolului al XV-lea, a unei obligaţii noi in bani, numită in Moldova dare. Curоnd ea s-a generalizat şi a căpătat un caracter permanent. Ca şi in alte ţări din Eu¬ropa, apariţia in Moldova a impozitului regulat şi permanent trebuie legată de crearea armatei regulate, antrenate in războaiele de la sfоrşitul secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea. Avоnd in vedere necesităţile de apărare a ţării, domnia, atunci cоnd acordă imunităţi, scutiri de dări şi slujbe boierilor, nu renunţa aproape niciodată la bir şi la oaste in favoarea privilegiaţilor, aşa cum se оntоmpla cu unele obligaţii in natură şi in muncă, ceea ce denotă importanţa celor dintоi pentru stat. Se poate afirma, astfel, că impozitul in bani a luat naştere sub imperiul оntreprinderilor militare, la cerinţele războaielor de apărare a ţării.

Pe lоngă trăsăturile generale ale fiscalităţii medievale, оntоlnite in cadrul societăţii europene, fiscalitatea din Moldova are şi unele trăsături par¬ticulare, cea mai оnsemnată fiind fiscali¬tatea excesivă, care de abia оngăduia o reproducere simplă a gospodăriei ţărăneşti.

Cauzele acestei stări de lucruri erau:

1) obţinerea principalelor venituri ale statului din dări;

2) dominaţia otomană, cu multiplele ei obligaţii;

3) existenţa unei pături largi a ţărănimii libere, care putea fi exploatată doar pe calea fiscalităţii;

4) creşterea şi perfecţionarea exploatării fiscale pe măsura оnaintării in timp.

Оntоietatea dărilor directe, e situaţia care decurge din predominarea econo¬miei agrare in Moldova:

- realizarea de către stat a celor mai mari venituri de pe urma ţărănimii, principalei mase impozabile;

- existenţa, pe toată durata evului mediu a răspunderii solidare la dări, atоt in cadrul unor unităţi fiscale, cоt şi оntr-un cadru mai larg a principiului solidarităţii fiscale;

- inechitatea in repartiţia dărilor, in corespundere cu clasa şi categoria socială a contribuabililor. Totodată, in cadrul aceleiaşi categorii sociale, devenită categorie fiscală, repartiţia dărilor proporţional cu averea;

- оncercările de reformare a sistemu¬lui fiscal in decursul secolului XV - оnceputul secolului XVIII-lea.

- influenţa nemijlocită a cuantumului dărilor interne de către suzeranitatea oto-mană, acestea urmоnd curba crescоndă a obligaţiilor economice către Poartă. De asemenea, influenţa ei parţială asupra sistemului fiscal (vechile dări in natură au fost convertite in redevenţe monetare, iar imunităţile fiscale, оncepоnd cu mijlocul secolului al XVI-lea, au fost treptat eliminate, revenindu-se asupra lor mai tоrziu sub alte forme);

- caracterizarea fiscalităţii medievale prin abuzurile aparatului fiscal, de la organele superioare (marele vistier) la cele inferioare (vătămanul, vornicul)3;

- vistieria era instituţia centrală şi cea mai importantă in organizarea fiscală şi financiară a statului.

Aici se concentrau toate datele de constatare „privitoare la contribuabili şi la materia impozabilă; de la vistierie plecau toate dispoziţiile de repar-tiţie a dărilor; aici se strоngeau sumele impuse şi tot aici se ţinea evidenţa cheltuielii lor. Deşi născută din necesităţi interne, in procesul de organizare al statului, vistieria poartă un nume bizantin, care la rоndul lui, provine din latinescul vestis (haină), avоnd semnificaţia de loc de păstrare a veşmin-telor de preţ ale conducătorilor statului.

Creată odată cu formarea statului, sub formă mai rudimentară, vistieria, avоnd toate elementele unei instituţii bine organizate, este atestată docu¬mentar in Moldova la оnceputul seco¬lului al XV-lea. După apariţia dării in bani, a birului, şi generalizării lui, vistieria capătă o оnsemnătate şi mai mare, creоndu-se un sistem fiscal bine organizat. La vistierie se strоngeau veniturile statului, rezultate mai ales din dările de repartiţie, adică din dările ce vizau şi se aruncau pe оntreaga avere a contribuabililor. Dregătorul, aflat in fruntea vistieriei se numea mare vistier.