Cuprins
- CAPITOLUL I – Comunităţile europene şi Uniunea Europeană
- - Premisele apariţiei Comunităţilor europene
- - Înfiinţarea Comunităţilor europene
- - Tratatele Uniunii Europene
- - Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană
- - Delimitări conceptuale
- - Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare
- CAPITOLUL II – Instituţiile Uniunii Europene
- - Consiliul european
- - Consiliul Uniunii Europene
- - Comisia europeană
- - Parlamentul european
- - Instituţiile jurisdicţionale
- - Curtea de conturi
- CAPITOLUL III – Organele comunitare
- - Organele financiare comunitare
- - Alte organe comunitare
- CAPITOLUL IV – Tratatul de la Nisa cu privire la reforma în materia
- instituţiilor Uniunii Europene
- CAPITOLUL V – Consiliul Europei
- - Scurt istoric al Consiliului Europei
- - Organizarea instituţională a Consiliului Europei
- CAPITOLUL VI – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
- - Constituirea N.A.T.O.
- - Structura instituţională a N.A.T.O.
- CAPITOLUL VII - Uniunea Europei Occidentale
- - Apariţia U.E.O.
- - Structura instituţională a U.E.O.
- CAPITOLUL VIII – Organizaţia de securitate şi cooperare în Europa
- - Apariţia organizaţiei
- - Carta de la Paris şi sistemul instituţional al C.S.C.E.
- - Declaraţia de la Budapesta şi înfiinţarea O.S.C.E.
- CAPITOLUL IX – Asociaţia europeană a liberului schimb şi Spaţiul
- economic european
Extras din curs
Capitolul I
Comunităţile europene şi Uniunea Europeană
Secţiunea I
Premisele apariţiei Comunităţilor europene
Iniţial, aşa cum este, deja, bine cunoscut, în Vest, construcţia europeană a
îmbrăcat, forma organizaţiilor de cooperare concepută la sfârşitul anilor ’40, unele
dintre ele datorându-se iniţiativelor de inspiraţie americană.
Drept urmare, în domeniul militar au fost înfiinţate două organizaţii, şi anume:
- Uniunea Europei Occidentale (pe baza Tratatului de la Bruxelles, din 17
martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23 octombrie 1954), care conţine o
clauză de angajament militar automat în caz de agresiune împotriva unuia dintre
membrii organizaţiei (Franţa, Regatul Unit, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania,
Italia, ulterior, Spania, Portugalia şi, în final, Grecia);
- NATO (prin Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949) care, ca organizaţie,
cuprinde, într-o alianţă în care s-a reuşit o veritabilă integrare militară, mai multe state
europene, Statele Unite ale Americii, precum şi Canada.
În plan economic a fost înfiinţată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia europeană de
cooperare economică (O.E.C.E.), în scopul de a permite statelor europene să
gestioneze, în comun, ajutorul american în cadrul Planului Marshall. Aceasta a
devenit, în anul 1960, Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare
(O.C.E.D.).
Consiliul Europei vine să completeze, în materie politică, organizaţiile
precedente, reunind, în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949 (intrat în
vigoare la 3 august, acelaşi an), statele europene care beneficiau de un regim
democratic pluralist şi erau ataşate idealurilor de protecţie a drepturilor omului. Cadru
al dialogului politic, Consiliul Europei este, de asemenea, un instrument de armonizare
a drepturilor omului la nivel naţional. Acesta favorizează apărarea unui drept regional
european creat pe bază de convenţii. Cea mai importantă convenţie este, bineînţeles,
Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi
intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
Faţă de acest ansamblu organizaţional, democraţiile populare ale Europei
Centrale şi de Est, sub dominaţia evidentă a U.R.S.S.-ului, au constituit un alt bloc,
dispărut cu 10 ani în urmă.
Astfel, prin relaţii politice strânse, de lungă durată, au apărut, în materie
economică, ceea ce ştim că a fost Consiliul de ajutor economic reciproc1 şi, în
materie militară, Tratatul de la Varşovia2, reunind tot statele Europei Centrale şi de
Est.
Acestor organizaţii de cooperare înfiinţate în Vest li se adaugă, la începutul
anilor ’50, alte organizaţii de tip nou, restrânse, acestea nefiind altele decât
Comunităţile europene, care contribuie la realizarea unei noi viziuni de tip federal.
Secţiunea a II-a
Înfiinţarea Comunităţilor europene
Încă de la constituire, principalul scop al Comunităţilor europene l-a constituit
realizarea între statele membre a unei cooperări mai puternice decât cea care rezulta
din cadrul organizaţiilor de cooperare, deja existente. Astfel, ele s-au plasat într-o
perspectivă mai apropiată aspiraţiilor federale care au fost, totuşi, exprimate la
Congresul de la Haga din mai 1948 lovindu-se, atunci, de concepţiile partizanilor unei
cooperări instituţionalizate.
1 COMECOM, ianuarie 1949, organizaţie pusă în mod real în acţiune în anul 1959.
2 Încheiat la 14 mai 1955
1. Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (C.E.C.A.3 /C.E.C.O.)
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, prima dintre cele trei
Comunităţi, a apărut având la origine iniţiativa Franţei.
În construcţia comunitară, un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet,
datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi
europene. Acesta, îndeplinind, la aceea vreme, funcţia de şef al Organizaţiei naţionale
a planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi
Germania să fie administrată de către un organism supranaţional. La 9 mai 1950,
Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, lansa declaraţia, inspirată de
către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care
să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de schemele
tradiţionale ale relaţiilor dintre state. Realizarea acestei pieţe nu a fost considerată un
demers final, ci un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare. Potrivit acestei concepţii,
este vorba de a da naştere solidarităţilor sectoriale, în general şi în domeniul economic,
premergător unificării politice, în special.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Institutii Europene.pdf