Istoria relațiilor internaționale - secolul XX

Curs introductiv

Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale

Termenul „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium, intergentes - internaţional.

Relaţii care se stabilesc internaţiuni, diplomatice. După ce naţiunile au ajuns în faza istorică de state-naţiuni, relaţiile dintre naţiuni suverane se pot numi relaţii internaţionale, având un caracter oficial.

Relaţiile internaţionale sunt o disciplină a secolului XX, care au luat o dezvoltare după primul război mondial (I RM) şi au cunoscut o evoluţie spectaculoasă mai cu seamă după ce de-al doilea război mondial. Primele catedre de relaţii internaţionale (r.i ) au luat fiinţă după primul război mondial, din dorinţa de a se evita o asemenea tragedie. Principala preocupare a relaţiilor internaţionale era de a se evita războiul. Disciplinele de baza erau dreptul, filosofia, istoria universală. Relaţiile internaţionale trebuiau să se bazeze ştiinţe sociale, să-şi poată construi explicaţiile.

Într-o a doua etapă, relaţiile internaţionale au fost înţelese ca interacţiunile reciproce, politice şi militare, dintre state, sau ca studiul relaţiilor externe dintre state, dar nu este de ignorat faptul că acestea sunt influenţate, mai ales din punct de vedere economic, de deciziile interne ale statelor, în condiţiile globalizării economice accentuate din ultimele decenii.

Astăzi, relaţiile internaţionale constituie o problematică vastă, deoarece nu se limitează doar la sfera acţiunilor statului, ci privesc toate felurile de activităţi umane: fluxurile migratoare, între care turismul, raporturile culturale, activităţile economice. Curentele transnaţionale, în particular cele religioase, joacă aici rolul lor. După 1945, relaţiile internaţionale au cunoscut o dezvoltare excepţională, ca efect al mondializării schimburilor şi comunicaţiilor. Datorită posibilităţilor de a călători şi a afla imediat ce se petrece pe întreaga planetă, se poate afirma că trăim într-un „sat planetar”. Aşadar, subiectul este de prea mari dimensiuni pentru a putea fi surprins în integralitatea sa, motiv pentru care aspectele politice vor fi abordate cu prioritate în acest curs, actorii principali fiind statele şi organizaţiile guvernamentale.

De fapt prezentul curs îşi propune o iniţiere în istoria relaţiilor internaţionale. Cele mai importate teme sunt: relaţiile internaţionale interbelice, tratatele de pace, naşterea şi confruntarea unei lumi bipolare, coexistenţa paşnică, destinderea, noul război rece, sfârşitul lumii bipolare, căutarea unei noi ordini mondiale.

Datele alese sunt doar repere relative, nu nişte graniţe fixe, deoarece, odată cu intrarea lumilor extra-europene în relaţiile internaţionale, care erau până la jumătatea sec. al XX-lea privilegiul naţiunilor europene, aceste cicluri diferă.

De aici rezultă şi eterogenitatea perioadei, ceea ce îi conferă specificitatea în istoria umanităţii. Din secolul al XVI-lea, Europa a dominat lumea, a „descoperit-o”, i-a impus limbile, religiile, obiceiurile sale. Încă în 1939, centrul mondial de putere se afla în occident, chiar dacă se prefigurau semnele decăderii sale. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, puterea nu mai e în Europa, ci în afara ei.

Marile probleme ale planetei încetează să se confunde cu cele ale Europei. Relaţiile internaţionale sunt din ce în ce mai puţin influenţate de lumea europeană şi din ce în ce mai mult de lumile din afara ei.

SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)

În urma primului război mondial s-au ţinut, la Paris, lucrările conferinţei care a consacrat pacea pe continentul european şi în lume. Lucrările s-au deschis la 18 ianuarie 1919 şi au ţinut până la 29 iunie 1920. Au fost prezente delegaţii din peste 27 de ţări, fiind compuse din experţi militari, în istorie, geografie, etnografie, ziarişti, etc. Este important de reţinut care au fost principiile care au stat la baza tratatelor de pace.

Principiului naţionalităţilor (1918-1920)

Realităţile politico-statele apărute după primul război mondial (1914-1918) au avut la bază anumite fundamente teoretice şi principii. Acestea au fost transpuse în documente programatice, care au creat cadrul favorabil apariţiei noilor state pe ruinele imperiilor defuncte. Principiul naţionalităţilor a fost recunoscut ca baza teoretică a noii organizări a lumii de către puterile Antantei şi aliaţi acesteia (Franţa, Anglia, Rusia, SUA), în anii primului război mondial. Documentele programatice care au impus acest deziderat de drept internaţional, au fost:

Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917, Petrograd) recunoştea dreptul inalienabil al naţiunilor la autodeterminare şi formarea de state independente.

Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-Ungaria au acţionat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-numitele state succesorale.

Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute pe teritoriile fostelor imperii multinaţionale, ca rezultat al validării principiilor anunţate de preşedintele american Woodrow Wilson.