Politologie c3 - tipuri de legitimitate politică

Dacă Statul modern (şi în genere puterea politică) deţine un monopol al violenţei fizice asupra unui teritoriu (caracteristica suveranităţii), acest monopol nu este îndeajuns pentru a asigura stabilitatea instituţiilor sale. El trebuie să fie şi legitim. Pedeapsa, coerciţia fizică, sau numai teama de acestea, ca şi recompensele materiale, sau numai speranţa în obţinerea acestora, nu sunt şi nu au fost niciodată în istoria organizărilor politice suficiente în a asigura stabilitatea dominaţiei pe termen lung. Pentru a se supune puterii politice oamenii trebuie sa creadă în îndreptăţirea celor care îi conduc de a îndeplini acest rol de conducere. Atingem astfel o problemă fundamentală în teoria guvernământului, şi anume problema legitimităţii politice.

Puterea politică trebuie “percepută” ca legitimă, şi astfel transformată în autoritate politică: Autoritatea = Putere (coerciţie, violenţă) Legitimă, pentru ca reprezentanţii acestei puteri (elitele conducătoare) să poată supravieţui politic. Volenţa fizică şi recompensele nu sunt suficiente în asigurarea dominaţiei politice. E nevoie de legitimitate.

Max Weber distinge trei tipuri-ideale ale dominaţiei legitime (sau trei tipuri de legitimitate): legitimitate tradiţională, charismatică şi raţional-legală.

Dominaţia legitimă tradiţională: “se bazează pe credinţa stabilită în sanctitatea tradiţiilor imemoriale şi pe îndreptăţirea celor ce exersează autoritate în conformitate cu acestea“. Liderul politic (monarhul, conducătorul, stăpânul) este desemnat în acord cu regulile tradiţionale (ritualurile tradiţionale) şi este urmat datorită statutului său tradiţional. Supunerea este faţă de persoana liderului. Acţiunile liderului, legile promulgate sunt “percepute” drept legitime în măsura în care respectă prescripţiile tradiţiei. Weber discută câteva sub-tipuri ale dominaţie tradiţionale aşa cum acestea pot fi reconstituite din istorie: Gerontocraţia (dominaţia celor bătrâni – cazul aşa numitelor societăţi primitive), Patriarhalismul (dominaţia legitimă a unui rege care îşi conduce supuşii în maniera în care un pater familias îşi conduce membrii familiei – în societăţile arhaice, fără stat şi aparat administrativ), Patrimonialismul (dominaţia legitimă a unui monarh, principe, etc. care domină pe baza unui aparat administrativ-militar aflat la dispoziţia sa şi considerat ca făcând parte din patrimoniul propriu – cazul societăţilor pre-moderne), în fine, ceea ce Weber numeşte Staandestat - Statul stărilor (Europa Evului Mediu). Statul modern se formează în urma unui proces de centralizare şi birocratizare a puterii politice descris de Weber în forma luptei dintre patrimonialism (casa regală) şi Staandestat (stările sociale si relaţiile de vasalitate)

Legitimitatea charismatică: se bazează pe devoţiunea faţă de capacităţile excepţionale ale unei persoane (liderul) în virtutea cărora acesta este perceput ca un personaj extraordinar dotat cu puteri şi calităţi “supra-naturale”, supra-umane sau cel puţin excepţionale. În cazul legitimităţii charismatice, liderul trebuietrebuie să dovedească în mod regulat aceste calităţi