Difuzionismul, particularismul istoric, cultură și personalitate

Curs
7/10 (1 vot)
Conține 1 fișier: doc
Pagini : 6 în total
Cuvinte : 3274
Mărime: 14.38KB (arhivat)
Publicat de: Corina Pintilie
Puncte necesare: 0
Profesor îndrumător / Prezentat Profesorului: Lucian Grozea

Extras din curs

Ne mutăm acum atenţia pe coasta cealaltă a Atlanticului (după ce în cursul trecut am vorbit de pionieri antropologiei britanice, Tylor, Frazer, care pun în mişcare antropologia modernă în paradigma evoluţionistă. În treacăt a fost amintit şi L. H. Morgan, care a reprezentat curentul evoluţionist în SUA).

Reacţia la evoluţionism a luat în principal forma difuzionismului. Reprezentanţii lui pun definitiv accentul pe poligeneză (umanitatea a apărut simultan în mai multe arii geografice; această opţiune reprezintă, în fapt încercarea de a rupe cu interogaţia obsedantă asupra originilor, care conduce inevitabil la asumpţii evoluţioniste). De asemenea se abandonează viziunea progresistă asupra culturilor şi civilizaţiilor: nu toate culturile trebuie să treacă prin stadii asemănătoare. În plus, dacă se poate vorbi în mod legitim despre progres în dezvoltarea tehnologică, rămâne o întrebare dacă acesta aduce şi progresul moral.

Difuzionismul asumă totodată că asemănările diferitelor aspecte, conţinuturi culturale se explică mai bine prin împrumuturi culturale decât prin originea comună.

În varianta germană a difuzionismului ("şcoala vieneză", reprezentată de Ratzel, Grabner şi Schmidt) se presupune că o seamă de modele culturale specifice anumitor arii au intrat în expansiune influenţând variate alte forme de vieţuire umană.

Într-o variantă engleză (Elliot Smith şi William Rivers) gândirea în termeni de origine revine; se caută de data aceasta o sursă culturală originară ¬ în sensul de arie culturală puternică ¬ ce este identificată în Egipt.

Conceptul principal al difuzioniştilor este cel de arie culturală, ce reprezintă o unitate geografică relativ unică, bazată pe contiguitatea (vecinătate strânsă, care are elemente comune cu altceva; contact fără continuitate) elementelor culturale. În spaţiul german un construct asemănător este cel de Kulturkreise (cercuri culturale), care se referă la complexe de trăsături ce şi-au pierdut unitatea lor geografică iniţială şi care sunt în prezent dispersate pe arii extinse. Aria culturală dă seama de prezenţa unor trăsături asemănătoare la populaţii diferite, dar situate într-o zonă geografică care a permis difuzia lor.

În jurul acestui concept central au fost grefate două inovaţii teoretice: 1. Fiecare arie culturală posedă un centru cultural alcătuit dintr-un ansamblu de trăsături ce s-au răspândit în afară. 2. Există o lege a difuziunii, constând în aceea că trăsăturile antropologice tind să se difuzeze în toate direcţiile, dinspre centrul lor de origine.

Marea problemă a difuzionismului a fost incapacitatea lui teoretică de a explica invenţiile independente. Acesta procedează ¬ prin utilizarea conceptului de arie culturală, şi prin presupunerea unui centru al acesteia, la o regresie infinită.

Şcoala americană a dat însă construcţia cea mai elaborată a difuzionismului, dar într-o variantă specifică, cunoscută sub numele de "particularism istoric".

Principalele teze ale particularismului istoric

- Fiecare cultură în parte reprezintă un întreg complex care este rezultanta unui proces istoric ce trebuie refăcut. Accentul cade acum pe particular, pe unicitatea culturilor ¬ perspectivă ce se opune atitudinii pripit comparativiste a evoluţioniştilor, care consideră doar acele elemente ale unei culturi care interesează pentru dezvoltări teoretice, susţineri de ipoteze, etc. Atitudinea particularismului istoric este una de suspiciune faţă de punerea în contact a unor conţinuturi culturale ce aparţin unor populaţii foarte diverse, fără a încerca să se înţeleagă contactele istorice dintre ele (cum procedase de exemplu James Frazer).

- Fiecare cultură este alcătuită, cel puţin în parte, din elemente receptate, împrumutate din alte culturi.

- Fiecare element împrumutat este adaptat nevoilor, particularităţilor locale. Culturile nu sunt întreguri perfect integrate, ci sisteme ce au o structură maleabilă; ceea ce nu înseamnă însă că fiecare cultură nu ar fi, totuşi, unică, în felul ei.

- Particularismul istoric pune accentul pe analiza emică a culturilor, ceea ce înseamnă că fiecare cultură trebuie analizată în proprii ei termeni, cu înţelesurile date acestora de nativi.

- Culturile sunt constituite din obişnuinţe şi tradiţii care sunt adânc înrădăcinate în emoţii şi sentimente. Recunoaştem aici o atitudine opusă accentului pe raţionalitate pe care l-au pus evoluţioniştii.

- Relativismul cultural e o temă cheie a particularismului istoric ¬ în fapt acestui curent de gândire şi evoluţiei sale spectaculoase din SUA îi datorăm o bună parte din semnificaţia ca şi din amploarea utilizării contemporane a conceptului. Imperativul particularismului istoric este că toate culturile şi valorile acestora trebuie analizate în propriul lor context, nu prin raport la alte concepte integratoare de genul "umanităţii ca întreg" sau a evoluţiei acesteia, care conduc cel mai adesea la un comparativism ce elimină detaliile şi care conduce la generalizări pripite. Relativismul cultural promovat nu este însă unul radical: culturile nu sunt izolate şi mutual incomprehensibile.

- Desigur că aceste presupoziţii vor conduce firesc către promovarea unor metodologii orientate către munca de teren şi către proceduri inductiviste de generalizare.

Preview document

Difuzionismul, particularismul istoric, cultură și personalitate - Pagina 1
Difuzionismul, particularismul istoric, cultură și personalitate - Pagina 2
Difuzionismul, particularismul istoric, cultură și personalitate - Pagina 3
Difuzionismul, particularismul istoric, cultură și personalitate - Pagina 4
Difuzionismul, particularismul istoric, cultură și personalitate - Pagina 5
Difuzionismul, particularismul istoric, cultură și personalitate - Pagina 6

Conținut arhivă zip

  • Difuzionismul, Particularismul Istoric, Cultura si Personalitate.doc

Alții au mai descărcat și

Tipuri de imagine - sistemul indicatorilor de imagine

În cursul anterior am prezentat o metodologie de evidenţiere a imaginii unei instituţii prin evidenţierea modului în care un public sau altul îşi...

Crizele și impactul lor asupra imaginii unei organizații - surse ale crizei - organizare preventivă

Mergând pe urmele lui Wally Olins, încă din primul curs am stabilit faptul că identitatea unei organizaţii depinde de patru factori distincţi:...

Crizele și Activitatea Departamentului de Comunicare și Relații Publice

Departamentul de comunicare al oricărei organizaţii trebuie să fie pregătit pentru prevenirea şi gestionarea unei crize deoarece evenimentele şi...

Tehnici de Prezentare - Publicuri

Publicul În sensul cel mai larg, acest termen se referă la orice grup ai cărui membri au un interes comun, într-o anumită situaţie, sau...

Elementele Procesului de Comunicare

Elementele procesului de comunicare E-emitator R-receptor E → R; R → E => motiv, mesaj ( transmis la momentul potrivit ), cod … etc. E = Un...

Hermeneutică

1.Semnificatii ale termenului “hermeneutica” Termenul de „hermeneutică“ circulă astăzi cu multiple înţelesuri. Noţiuni precum „interpretare“,...

Comunicare în Organizații

MODULUL I: COMUNICAREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE Rezumat: Modulul I cuprinde 3 unităţi de învăţare ale căror conţinut se referă la conceptele...

Comunicare - Definire și Tipologie

În literatura de specialitate sunt numeroase definiţii date comunicării, astfel: Comunicarea reprezintă procesul de transmitere a informaţiilor...

Te-ar putea interesa și

Antropologie culturală

Tema 1: Antropologia culturală în contextul ştiinţelor sociale Disciplină relativ tânără, existenţa antropologiei culturale ca şi câmp particular...

Ai nevoie de altceva?