Marpol 73-78 - legislație

1. DE LA DREPTUL NATURAL, LA DREPTUL NATURII

În privinta denumirii, termenul de "ecologie" s-a impus în atentia opiniei publice occidentale mai ales dupa 1970, iar în Europa Centrala si de Est cu precadere în ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele "maree negre" ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobîl (26 aprilie 1986) au zguduit din inertie opinia publica si au introdus treptat ecologia în rândul preocuparilor individului si comunitatilor. Se redescoperea astfel un concept si un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuita biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de nastere 1866, pe când acesta functiona ca professor la Universitatea din Iena. De altfel, prima sa mentiune cu valoare de "certificat de nastere" se gaseste într-o nota de la pagina a 8-a a lucrarii "Generalle Morphologie der Organismen" (Berlin, 1866), sub forma: ...ekologie... stiinta economiei, modului de viata, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor etc". Construit precum termenul de "economie", cei de "ecologie" deriva, în parte, din radacina indo-europeana weik, care desemneaza o unitate sociala imediat superioara "casei" sefului de familie. Aceasta radacina a dat sanskritul vecah (casa), latinul vicus (cartierul unui oras, burg) si grecul oikos (habitat, acasa). Ca atare "ekologie" a fost construit pe baza a doua cuvinte grecesti: oikos si logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezinta "stiinta habitatului", respectiv o ramura a biologiei care studiaza interactiunile dintre fiintele vii si mediul lor. Dar, evident, semnificatiile sale au fost mult amplificate si diversificate de-a lungul timpului.

2. FORMAREA DREPTULUI MEDIULUI ÎN ROMÂNIA

Activitatea de protectie a mediului în România are o istorie relativ îndelungata, dezvoltându-se în concordanta cu preocuparile existente în plan international în materie si în raport cu caracteristicile specifice ale naturii teritoriului propriu.1

1 Asupra problemei istoriei dreptului mediului în general a se vedea P. Lunel, P. Braun, P. Flandin-Blety si P. Texier, Pour une histoire du droit de l'environnement, în "Revue juridique de Fenvironnement", 1986, pag. 41 si urm.; Al. Kiss, D. Shelton, Traite de droit european de l'environnement, Editions Frison-Roche.

Procesul de afirmare a legislatiei ecologice a cunoscut de-a lungul timpului mai multe etape, fiecare cu obiective si trasaturi proprii, relativ bine determinate, evoluând de la preocupari strict stiintifice pâna la o actiune sistematica si (aproximativ) coerenta, în derularea careia sunt implicati factori complecsi si deosebit de variati.

2.1. Reguli vizând natura în vechiul drept românesc

Într-o faza initiala, unele reglementari care se refereau la institutii generale, precum proprietatea, desi urmareau, în principal, alte scopuri, mai ales economice, contribuiau în mod indirect si la ocrotirea unor factori naturali. Astfel, vechiul drept românesc cuprindea o serie de reguli si institutii privind ocrotirea, în vederea regenerarii, a unor factori de mediu precum padurea, apele, solul, etc. De exemplu, înca din secolul al XIV-lea institutia branistei desemna, printre alteie, o rezervatie unde erau interzise, în scop de conservare, doborârea arborilor, pascutul vitelor, vânatoarea si pescuitul, fara autorizarea expresa a proprietarului.

Cei care încalcau "legea branistei" erau aspru sanctionati, aplicându-li-se pedeapsa corporala si confiscarea a tot ce aveau asupra lor când savârseau fapta. O serie de acte domnesti (precum cele provenite de la Vlad Vintila (1533), Stefan Tompa (1621) si Matei Basarab (1646) se refera expres la "branistele" sau "oprelistele de stricare a naturii". Asa, de pilda, ultimul da o porunca domneasca, printr-un document din 4 noiembrie 1621, referindu-se la o braniste din Popesti (judetul Neamt) ca "Nimeni sa nu aiba nici o treaba, nici padurea sa n-o taie, nici sa vâneze, nici sa prinza pestele... pe cine-i vor prinde taind în padure, sa aiba a-i lua carul cu boi si pe cine-i va gasi prinzând peste sa fie tari si puternici cu aceasta carte a noastra a prinde pe acel om si a-i lua totul ce va fi asupra lui." Aceasta institutie a functionat si în Transilvania. În aceste documente erau stabilite masuri de ocrotire nu numai pentru lumea vegetala a padurii, ci si pentru animalele de interes cinegetic de pe cuprinsul branistelor si lovistelor.

2.2. Tranzitia de la "dreptul mediului" la "dreptul pentru mediu"

Transformarile social-politice si economice care s-au declansat în România dupa revolutia din decembrie 1989, amplul proces de trecere de la o economie planificata, hipercentralizata, la una de piata, de la dominatia si primatul absolut al proprietatii de stat la proprietatea privata au imprimat noi dimensiuni si modului de abordare si solutionare a problematicii protectiei, conservarii si dezvoltarii mediului.

Un prim fenomen care s-a manifestat a fost acela al caducitatii unei importante parti a legislatiei ecologice anterioare; asa, de exemplu, importante capitole din Legea nr. 9/1973, precum cele privind sarcinile ce revin organelor centrale si locale ale administratiei de stat, organizatiilor cooperatiste si altor organizatii obstesti, coordonarea activitatii de protectie a mediului etc. au devenit în mare parte inaplicabile, "abrogate" de noile realitati.

3. DREPTUL MEDIULUI  O NOUA RAMURA DE DREPT

3.1. Generalitati

La originea sa, termenul de mediu a izvorât din substantivul englez "environment", preluat apoi si în franceza sub forma de l'environnement" si în alte limbi si a avut rolul de a desemna spatiul din jurul omului.

El a fost definit în Le Grand Larousse din 1972 ca fiind "ansamblul elementelor naturale si artificiale care conditiioneaza viata umana". Dictionarul Webster prefera o definitie generala a mediului care ar fi "circumstantele, obiectele ori conditiile care înconjoara persoana", urmata de precizarea "ansamblul factorilor fizici, chimici si biotici (precum climatul, solul si fiintele) care actioneaza asupra unui organism ori o comunitate ecologica si determina în definitie forma si supravietuirea lor", la care se adauga "ansamblul conditiilor sociale si culturale care influenteaza viata unui individ ori a unei comunitati.

Din analiza acestor reglementari se contureaza trei mari moduri de abordare juridico-legala a conceptului de mediu:

a) resurse renovabile (adica acele resurse care trebuie protejate împotriva poluarii ori a oricaror alte degradari, în primul rând: aerul, apa si solul, acesta din urma atât în calitate de suprafata locuibila, cât si ca resursa cu caracter recreativ si estetic);

b) toate resursele mediului (adica toate resursele si procesele naturale care compun mediul considerat ca biosfera (inclusive oceanul) si litosfera. Principaleie categorii de resurse ale mediului sunt: resurse renovabile (aer, apa, sol, fauna, flora, surse de energie naturala, solara etc), sisteme de resurse naturale: ecosisteme, spatiile aeriene, subsolul, zonele de concentrata poluare, sisteme acvatice, sisteme animale/plante sol/apa/plante si altele de acest gen, resurse nerenovabile ori rezervate (resurse minerale si combustibili subterani);

c) resurse pentru om (resurse apreciate în functie de nevoile omului, inclusiv resurse economice si capacitatea sa de a le gestiona si utiliza).