Operațiuni de creditare derulate de băncile comerciale

I.1. Principiile fundamentale ale creditării specifice economiei de piaţă

Cum bine se ştie, creditul, la modul general vorbind, este noţiunea ce defineşte o relaţie cu caracter special, ce apare între un vânzător şi partenerul său cumpărător, în cazul în care transferul de valoare, respectiv de mijloace băneşti, are loc după ce s-a realizat transferul material de unităţi, aceste două tipuri de transferuri fiind, de fapt, decalate în timp.

Din punctul de vedere al teoriei, dar şi cel al practicii, creditul presupune o dublă abordare. În accepţiune juridică, de pildă, creditul este perceput drept o convenţie ce intervine între un creditor şi debitorul său, de regulă materializată într-un înscris(contract), referitoare la producerea, livrarea şi plata contravalorii unor utilităţi.

De altfel, prin mulţimea unor astfel de convenţii încheiate şi derulate între diverşi întreprinzători este vizată şi asigurată buna desfăşurare a procesului reproducţiei sociale În accepţie economică, creditul exprimă relaţii ce se manifestă în cadrul mecanismului economic al unei ţări prin intermediul cărora sunt mobilizate şi apoi distribuite, după reguli bine definite, resurse de capital temporar disponibile, pentru a se satisface nevoile de finanţare ale întreprinzătorilor, generate de actele de comerţ pe care aceştia le derulează, potrivit intereselor lor, fie ele cu caracter productiv sau neproductiv.

Necesitatea existenţei şi manifestării creditului în orice economie are un caracter obiectiv, acesta fiind, la rândul său, generat de caracterul obiectiv al reproducţiei micro şi macro economice.

Derularea procesului reproducţiei presupune în mod necesar existenţa si în mod implicit, satisfacerea unor nevoi suplimentare de capital cu caracter temporar, prin mobilizarea şi apoi distribuirea unor resurse băneşti devenite, la rândul lor ,pentru moment, disponibile.

Mobilizarea şi repartizarea unor astfel de resurse de capital prin intermediul creditului este, în ultimă instanţă, legată de nevoia obiectivă de a se folosi cât mai eficient resursele financiare ale economiei.

Ceea ce este caracteristic relaţiilor de credit este faptul că ele definesc un transfer de valoare cu caracter rambursabil, pentru un orizont de timp limitat şi cu obligaţia plăţii dobânzii, drept preţ al capitalului împrumutat.

Prin intermediul creditului , practic, sunt mobilizate capitalurile temporar disponibile din economie, metamorfozate într-un capital de împrumut, care apoi este dirijat , prin redistribuire, sore diferite sectoare de activitate, ramuri şi subramuri, zone geografice şi colectivităţi etc. cu scopul de a satisface nevoile suplimentare de finanţare generate de derularea reproducţiei sociale.

Legat de capitalul de împrumut, de altfel generic numit aşa, găsim necesar a fi subliniate aici cel puţin trei aspecte. Primul, care constă în aceea că prin transferul de valoare al capitalului de împrumut, de apt, creditorul nu transferă debitorului şi proprietatea, ci numai valoarea de întrebuinţare, adică folosinţa, respectiv însuşirea acestuia de a produce profit, printr-o utilizare eficientă. De aici şi dubla calitate atribuită capitalului de împrumut, cea de „capital-proprietate” văzută fiind din punctul de vedere al creditorului şi cea de „capital de folosinţă”, apreciere realizată din punctul de vedere al debitorului, respectiv al celui ce îl utilizează efectiv.

Un al doilea aspect îl constituie forma specifică în care îşi săvârşeşte rotaţia. Spre deosebire de capitalul productiv, unde rotaţia sa este definită prin relaţia „bani- marfă- bani”, în cazul capitalului de împrumut avem de a face cu relaţia „bani-bani”.

Forma specifică de înstrăinare face ca cele două transferuri de valoare să fie de dimensiuni diferite şi decalate în timp, primul fiind dat de capitalul iniţial împrumutat şi având ca sens mişcarea de la creditor la debitor, iar al doilea reprezentând capitalul împrumutat (principalul) plus dobânda, având ca sens mişcarea de la debitor(utilizator) către creditor.

In fine, un al treilea aspect, asupra căruia vrem să stăruim, este acela că în structurile economiei creditul acţionează şi, în consecinţă, trebuie să fie abordat ca un sistem activ, ale cărui elemente componente se manifestă distinct şi deplin, ele intercondiţionându-se, cu scopul de a se înfăptui , în condiţii de eficienţă crescândă, obiectivele ce ţin de constituirea şi utilizarea fondului de împrumut al societăţii.

O astfel de abordare permite a se realiza multiple corelaţii cu alte elemente(sisteme) ale complexului economic naţional şi internaţional, dă posibilitatea de a se recurge la reglări şi autoreglări, la perfecţionări continue, la adaptabilitate vis a vis de cerinţele specifice fiecărei etape de dezvoltare a economiei naţionale.

Creditul specific economiei de piaţă prezintă o tipologie extrem de diversificată, aceasta fiind o consecinţă firească a diversităţii nevoilor de finanţare pe care le reclamă derularea actelor de comerţ în economie. Pentru a structura creditul, pentru a defini un tip anume de credit, atât teoria cât şi practica au recurs la o diversitate de criterii. În ce ne priveşte, pentru a continua demersul, facem referire, început, la un prim criteriu, ce ţine seama de calitatea creditorului, potrivit căruia, avem de-a face cu două forme ale creditului specific economiei de piaţă, considerate fundamentale: creditul comercial şi creditul bancar.

Apreciem că este utilă o succintă caracterizare a celor două forme de credit menţionate mai sus, pe care o facem cu scopul unei corecte înţelegeri şi delimitări, dar mai ales pentru a sublinia ceea ce îi este specific creditului bancar.

Creditul comercial prezintă în esenţa lui următoarele caracteristici considerata definitorii:

- subiecţii implicaţi în relaţia de credit sunt întreprinzători din diferite sectoare de activitate ale economiei, care se împrumută reciproc cu copul derulării unor afaceri, potrivit intereselor lor;

- obiectul creditului îl constituie , de regulă, un transfer de capital sub formă de marfă, care este specific „vânzării pe datorie”, transferul bănesc propriu-zis urmând a se face ulterior. Se folosesc în acest scop instrumente adecvate de plată precum cecul, biletul la ordin şi cambia;

- mişcarea creditului comercial este paralelă şi în acelaşi sens cu cea a capitalului industrial, înţelegându-se prin aceasta că o creştere a capitalului comercial, ca efect al dezvoltării afacerilor şi multiplicării actelor de comerţ în economie;

- este considerat elementul de bază în economia de piaţă, cu precizarea că el prezintă totuşi anumite limite ale extinderii sale, ele, generate fiind, în primul rând, de faptul că se rezumă în principal la capitalul de venit temporar disponibil sub formă de marfă, apoi de frecvenţa (viteza) cu care sumele împrumutate revin sistematic la creditor şi nu , în ultimul rând, de faptul că mişcarea lui vizează anumite direcţii, acestea fiind preponderent marcate de natura afacerilor ce se finanţează pe seama lui.

Creditul bancar are drept caracteristici recunoscute următoarele:

- subiecţii participanţi la relaţia de credit sunt băncile care în calitatea lor de entităţi specializate cu scop lucrativ, creditează, pe de o parte, şi clienţii acestora pe de altă parte, persoane fizice şi persoane juridice, ce se împrumută;

- obiectul creditului îl constituie un transfer de capital de împrumut în exclusivitate sub formă bănească, cu respectarea riguroasă a criteriilor de creditare bancară, accentul fiind pus deopotrivă pe prudenţă şi eficienţă;

- mişcarea creditului poate avea loc în orice direcţie, întrucât de această dată mobilizarea şi redistribuirea capitalului are loc numai sub formă bănească şi nu sub forma capitalului-marfă, generat de un anumit tip de afacere , cea ce conferă creditului bancar o mai mare mobilitate şi flexibilitate;

- acţionează ca un factor de eficienţă, cu efecte în multiple lanuri, în sensul că pe seama lui se asigură creşterea capitalului real (proprietăţii) atunci când serveşte la finanţarea unor proiecte de investiţii (creditul de proiect), se susţine desfăşurarea normală a circuitului capitalului circulant al agenţilor economici, atunci când el vizează împrumuturile băneşti pentru trezorerie (creditul pentru trezorerie) şi contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, atunci când destinaţia acestuia vizează consumurile cotidiene sau bunurile de folosinţă îndelungată (creditul de consum şi creditul ipotecar).

Realităţile din ultimii ani au pus în evidenţă unele mutaţii de ordin cantitativ şi calitativ în ce priveşte creditul în general şi respectiv creditul bancar, în special, cele mai semnificative putând fi formulate astfel:

- a crescut semnificativ ponderea, rolul şi contribuţia creditului bancar, în detrimentul celui comercial, la susţinerea actelor de comerţ, la dezvoltarea afacerilor şi, în consecinţă, la realizarea reproducţiei sociale;

- se constată o împletire mult mai strânsă a creditului comercial cu cel bancar, fenomen înlesnit de utilizarea unor metode şi tehnici adecvate, precum scontarea cambiilor şi biletelor la ordin, factoringul, forfetarea, creditarea pe documente remise spre încasare etc., care permit trecerea cu uşurinţă de la o formă de credit la alta;