Ștefan cel Mare

Formarea personalităţii lui Ştefan Cel Mare

Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare (născut în 1433, Borzeşti; decedat în 2 iulie 1504, Suceava)- fiul lui Bogdan al II-lea şi Doamnei Maria Oltea- a fost Domn al Moldovei între anii 1457 şi 1504.

Bunicul său, Alexandru cel Bun, a reprezentat, datorită operei ample de guvernământ pe care a realizat-o în cele trei decenii de la începutul secolului al XV-lea, un al doilea cititor al ţării. Înfăptuirile sale dezvăluie, în primul rând, o remarcabilă capacitate de înţelegere a principalelor tendinţe pe care le implica dezvoltarea statului şi a societăţii feudale – capacitate subliniată nu atât de varietatea domeniilor supuse intervenţiei domneşti, absolut normală într-o guvernare de durată, cât mai ales de esenţialitatea principiilor politice pe care le-a urmat. Pe de altă parte, în ciuda unei imagini de aparentă acalmie, de îndelungată gestaţie a fiecărei hotărâri – imagine provocată de relativa penurie informativă –, evenimentele bine cunoscute de la începutul precum şi de la sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun trădează, indubitabil, atitudinea activă a unui spirit ferm şi abil. Mai mult chiar, considerând acel raport dintre disponibilitatea individuală şi solicitarea externă, în funcţie de care se cere a fi estimată orice valoare istorică personală, opera lui Alexandru cel Bun exprimă, în puţine cuvinte, tocmai ascendenţa celei dintâi – ascendenţă care i-a permis domnului să treacă, treptat, de la politica de conjunctură la cea de perspectivă, să implice puterea de stat în sfere mereu mai largi ale vieţii obşteşti şi să-şi realizeze astfel un prestigiu asemănător oricărui autocrator. De altfel, virtuţile sale spirituale apar cu atât mai proeminente, cu cât la aproape toţi fiii săi au trecut, integral sau parţial, în extremitatea zonei contrare.

Spre deosebire de aceştia, tatăl lui Ştefan cel Mare, Bogdan voievod, fructul unei legături nelegitime a lui Alexandru cel Bun din jurul anului 1420, a moştenit, nealterate, după cum atestă materialul informativ existent, cel puţin o parte din aptitudinile părintelui. Asistând, de la graniţa sudică a Moldovei cu Ardealul, la luptele interne pentru tron şi supremaţie sau la demersurile fără de răgaz ale lui Iancu de Hunedoara pentru apărarea unor interese vitale împotriva aceleiaşi ofensive aristocratice, opţiunea lui Bogdan sugerează, în primul rând, o potenţialitate asemănătoare celei părinteşti de asimilare a imperativelor generale în substanţa idealului personal. Atenţia pe care o acordă, în scurta sa guvernare, participării la viaţa publică a boierimii mici şi mijlocii, intuirea utilităţii unei colaborări efective, în noua etapă istorică, a domniei cu Biserica sau efortul de a încadra Moldova în frontul românesc de luptă antiotomană, subliniază, la

rândul lor, polivalenţa aceluiaşi atribut. Din nefericire însă, o conjunctură nefavorabilă de împrejurări a întrerupt domnia celui care prin oportunitatea deciziilor sau prin talentul său militar, aşa cum probează fulgerătoarea victorie de la Tămăşeni sau înverşunata rezistenţă opusă polonezilor în 1450, ar fi putut asigura întregii ţări liniştea şi siguranţa după care tânjea. Oricum, în măsura în care Ştefan cel Mare a reeditat, la dimensiuni sporite, trăsături vizibile deja în personalitatea lui Alexandru cel Bun, în aceeaşi măsură acestea au trebuit să aparţină şi tatălui său, căruia temperamentul catalizator al mamei i-a oferit posibilitatea de a păstra şi de a transmite, la adevărata lui valoare, tezaurul însuşirilor paterne.

Despre mama lui Ştefan ca şi despre neamul acesteia informaţiile sunt minime. Menţionată documentar sub numele de Maria, iar în alte surse sub cel de Oltea – probabil un supranume format de la antroponimul „Holt” –, ea aparţinea unei familii boiereşti de lângă Bacău, poate chiar din localitatea Holt, cu un trecut şi cu o poziţie socială încă insuficient de bine lămurite. Chiar şi aşa însă, posibilitatea pe care a avut-o atât soţul cât şi fiul ei de a interveni oportun şi decisiv în lupta pentru putere, în ambele cazuri cu colaborarea Ţării de Jos, denotă o semnificaţie cu numeroase şi puternice ramificaţii, în măsură să ofere tuturor membrilor ei sentimentul încrederii în propriile forţe, să alimenteze, cu certitudinea unei energii latente, îndrăzneala idealurilor majore. Iar rolul pe care fratele Mariei, boierul Vlaicu, l-a jucat în prima parte a domniei lui Ştefan cel Mare, mai întâi ca pârcălab de Cetatea Albă, apoi de Hotin, iar la sfârşit de Orhei, dovedeşte, într-adevăr, calitatea luptătorului credincios cauzei alese. Tocmai de aceea este de presupus că subtilitatea intelectuală pe care Ştefan cel Mare a moştenit-o de la înaintaşii săi pe linie masculină s-a putut desfăşura în ipostazele sale excepţionale numai ca urmare a sintezei elaborate cu o vigoare tot atât de impresionanta a puterii de acţiune şi al cărei izvor nu se întrezăreşte decât în zestrea ereditară maternă.

Conform tradiţiei populare – şi nu există nici un motiv întemeiat pentru a i se refuza creditul –, viitorul domn al Moldovei şi-a petrecut cel puţin o parte a copilăriei pe valea Trotuşului, la Borzeşti, în satul de origine a tatălui său, acolo unde, în anii 1493-1494, va ridica o biserică tocmai „întru amintirea sfântă răposaţilor noştri înaintaşi şi a părinţilor lor”. Fără a constitui un centru de viaţă feudală cu trăsături deosebite de cele ale oricărei

alte regiuni din Moldova, depresiunea de la confluenţa Trotuşului cu Tazlăul, Caşinul şi Oituzul se bucura, totuşi, de privilegiul – extrem de semnificativ în epocă – al unei legături directe cu Transilvania, dar mai ales cu Braşovul, prin trecătoarea de la Oituz-Breţcu. Pe aici trecuseră, în mai multe rânduri, oştile ardelene, pentru a îndepărta de la hotarele regatului angevin pericolul tătăresc – cu prilejul uneia din ele venind şi acel Dragoş, căruia legenda îi atribuie „descălecarea” Ţării Moldovei –, după cum, tot pe aici înaintaseră trufaşe şi falnice oştile împăratului Sigismund, în 1395, pentru a se întoarce de la Hindău învinse şi umilite. Drumul de negoţ, pentru care se instituise, la Târgul Trotuş, una din vămile domniei, ca şi ocnele de sare din vecinătate, făceau apoi ca odată cu mărfurile să se perinde necontenit oameni de pe alte meleaguri, cu tezaurul lor de veşti şi impresii mereu proaspete şi pilduitoare. De asemenea, carele hussiţilor prigoniţi aiurea, dar primiţi cu ospitalitate de locuitorii Moldovei, vor fi poposit vremelnic şi în preajma Târgului Trotuş, căci tocmai aici, în 1438 sau în 1451, un preot Constantin propovăduia populaţiei catolice învăţătura „eretică”. În sfârşit, situată în centrul teritoriului locuit de români, cu un trecut care reclama, deopotrivă, comunitatea unei vieţi politice cu Ardealul

sau Ţara Românească, ecourile faptelor româneşti de pretutindeni se întreţeseau, de bună seamă, aici, într-o imagine unitară, capabilă să învingă obişnuita izolare provincială.