Creditul Ipotecar la BRD

CAPITOLUL 1

NOŢIUNEA DE CREDIT

1.1 Natura şi formele creditului

De-a lungul timpului, rolul băncilor în dezvoltarea economiei s-a manifestat, în primul rând, prin acordarea de credite. Felul în care băncile alocă fondurile pe care le gestionează influenţează hotărâtor dezvoltarea economică la nivel local sau naţional.

Termenul de “credit” cuprinde totalitatea operaţiunilor de finanţare care pun în legătură directă un organism financiar (bancă sau altă instituţie financiară) şi un debitor (persoană fizică sau juridică).

O operaţiune de creditare este, de fapt, o operaţiune de schimb economic, deoarece ideea de credit e strâns legată de ideea de schimb. Practic, creditul este un împrumut, adică schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.

Caracteristic creditului e faptul că în derularea sa intervine factorul timp, astfel că operaţiunea de creditare nu dă naştere unei plăţi, ci unei promisiuni de plată la o dată ulterioară. Prin urmare, există un decalaj între prestaţie şi contraprestaţie, ceea conferă operaţiunii de creditare un caracter dinamic.

Prin intermediul creditului, fondurile disponibile dintr-o economie sau sector de activitate pot fi folosite pentru acordarea de împrumuturi agenţilor economici care au nevoie de surse de finanţare peste nivelul resurselor proprii pentru realizarea unor investiţii. În acest fel, creditul poate contribui la creşterea economică prin stimularea dezvoltării unor noi activităţi existente, a întreprinderilor mici şi mijlocii sau ale unor domenii ale economiei.

Prin acordarea de credite băncile mobilizează resursele băneşti disponibile din economie spre activităţile care au nevoie de aceste resurse, impulsionând activitatea productivă, şi prin aceasta, creşterea produsului intern.

Prin reglarea dimensiunii cererii şi ofertei de mărfuri, prin creditarea consumului, a stocului, creditul contribuie şi la stabilirea preţurilor.

Băncile comerciale acordă credite întreprinderilor şi populaţiei, intervin pe piaţa financiară, efectuează operaţii de creditare specifice(leasingul, credite ipotecare, etc.) dar mai acordă credite şi Trezoreriei Publice prin achiziţionarea de titluri de stat. Astfel, prin intermediul creditului se finanţează nu doar deficitele agenţilor economici, ci şi deficitul bugetar al statului prin intermediul creditului public.

Pe lângă aceste aspecte pozitive ale creditului în economie, trebuie amintit faptul că, folosit neraţional, abuziv, el poate avea şi efecte negative, generând dezechilibre.

Elemente specifice creditului:

• subiecţii raportului de credit: creditorul-care acordă creditul şi debitorul-beneficiarul creditului;

• obiectul creditului;

• schimbul monetar;

• operatorii;

• promisiunea de rambursare;

• garanţia;

• scadenţa;

• dobânda.

Există o multitudine de forme ale creditului. Din punct de vedere juridic există trei criterii de clasificare a creditelor:

a) modul de garantare;

b) destinaţia;

c) calitatea părţilor.

a) După modul de garantare sunt două categorii de credit:

• Creditul personal;

• Creditul real.

Creditul personal : e forma cea mai pură de credit. Creditul a fost de la început credit personal, deoarece creditul se bazează pe calitatea morală a persoanei ce face promisiune de plată. Şi în prezent băncile verifică, înainte de a acorda un credit, calitatea debitorului prin probe indirecte. Cu toate acestea, creditorii nu pot şti niciodată cu siguranţă dacă o persoană cinstită va rămâne cinstită în continuare. De aceea, această formă de credit comportă şi unele riscuri, iar creditorii încearcă să obţină garanţii contra acestor riscuri şi, în primul rând contra riscului de a nu fi plătit la scadenţă. Astfel, a apărut noţiunea de “credit garantat”.

Creditul real: se bazează pe gaj sau pe un depozit, care pe perioada derulării creditului e pus la adăpost de pericolul de a dispare. În cazul în care, la scadenţă, debitorul nu-şi onorează obligaţiile, creditorul va trece la valorificarea bunurilor ce formează gajul, garanţia, pentru a-şi recupera banii respectivi.

Creditul real poate fi: credit mobiliar şi credit imobiliar. Această clasificare se bazează pe diferenţa care există, conform normelor de drept civil, pentru bunurile mobile şi imobile.

Dintre cele două forme, creditul imobiliar (garantat cu bunuri imobile) are un risc mai redus, deoarece există o mai mare siguranţă că bunurile imobile cu care e garantat, nu vor dispărea până la scadenţă.

b) După destinaţie, creditele se împart în:

• Creditul de producţie;

• Creditul de consum.

Cele două forme de credit sunt foarte apropiate, deoarece consumul impune producţia, iar producţia nu se poate face fără un consum prealabil.

Creditul de producţie: e creditul acordat unei întreprinzător care doreşte să producă, dar nu dispune de capital suficient pentru investiţia sa, garantarea creditului făcându-se cu producţia ce se va obţine. Prin urmare, acest tip de credit e legat de creşterea economică, fiind necesar mai ales în faza de demarare a acestei creşteri.

Creditul de consum: a fost prima formă de credit şi era acordat, în civilizaţiile arhaice, familiilor sărace pentru a supravieţui. Acest tip de credit reprezenta practic un act de caritate, deoarece nu se percepea dobândă la restituirea lui, pe considerentul că este imposibil a-i cere unei persoane care abia are cu ce trăi, ca la restituire să plătească o sumă mai mare decât cea acordată.

Odată cu trecerea timpului însă, pretenţia celui care dă cu împrumut o sumă de bani, de a i se plăti o dobândă a început să fie considerată corectă, deoarece existenţa creditului de producţie a dus la creşterea volumului producţiei şi implicit a profiturilor. Prin urmare, dobânda poate fi suportată din profituri, ea fiind totodată considerată drept de remunerare a factorului de producţie reprezentat de capital.

Studierea celor două tipuri de credit evidenţiază faptul că operaţiunea de creditare se desfăşoară sub formă monetară atât la acordarea creditului, cât şi la rambursarea acestuia, având loc practic, schimbul banilor pe ei înşişi, după o anumită perioadă de timp.

Intervalul de timp dintre prestaţie şi contraprestaţie cuprinde un anumit proces economic care face ca plata unei dobânzi să fie nu numai necesară, ci şi posibilă.