Analiza Rentabilității

CAPITOLUL I

SISTEMUL DE PERFORMANTE ECONOMICO-FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII

CONSIDERATII TEORETICE

1.1 Demers în teoria performanţei economico – financiare

Pentru a asigura o înţelegere cât mai corespunzătoare a ceea ce înseamnă performanţa în general, economico – financiară în special, este necesar sa aducem în atenţie câteva consideraţii întâlnite în literatura de specialitate. Aşa de exemplu, în “Dictionnaire fiduciaire. Organization et gestion” se fac o seamă de subscrieri ce pot fi avute în vedere în configuraţia înţelegerii. Cuvintele mai apropiate de noţiunea de performanţă (performance) sunt cele de “performare” din latina şi “tu perform” din engleza. Invocarea semnificaţiei acestor cuvinte ar permite relevarea sensului ce poate fi dat performanţei în controlul de gestiune, practic în analiza economico – financiară. Interpretând sensul cuvântului “performare”, în dicţionarul menţionat se precizează ca înseamnă a da în întregime forma unor lucruri sau “tu perform” înseamnă a îndeplini o sarcina cu regularitate metodic şi aplicativ sau a îndeplini câteva lucruri care cer abilitate şi o anume aptitudine.

Într-o optica relativ similara se dă explicaţie noţiunii “performance” prin realizarea unei activităţi corespunzător unor obiective aşteptate, ceea ce s-ar putea traduce în ultima instanţa prin randament (în opinia autorilor). Reţinem atenţia asupra precizării de a face distincţie între noţiunile de “performanta“ şi “rezultat”. Performanţa, subliniază autorii, reprezintă un concept relativ deoarece se întemeiază pe obiective şi norme, în timp ce rezultatul apare ca o noţiune absolută.

Pentru segmentul activităţii ce se încadrează în gestiunea economică a întreprinderilor, unele elemente mai convingătoare înţelegerii performanţei rezultă din definirea pe care o da A. Khemakhem în lucrarea “La dinamique du controle de gestion” atunci când se refera la performanţa unui centru de responsabilitate şi menţionează ca performanţa acestuia o reprezintă eficacitatea şi eficienta cu care şi atinge obiectivele asumate. Aşa cum se remarca mai înainte, unii specialişti pun problema de a se face distincţie între performanţă şi rezultat. Din punctul nostru de vedere, nu se poate pune aceasta problema în aceste condiţii, în mod tranşant, în afară de condiţionări şi context. Relaţia performanţă – rezultat reprezintă un “tot” indisolubil legat, evident exceptând cazul în care se decupează rezultatul acţiunii fora a-l plasa şi evalua pe o scara a valorii. Astfel, performanţa ca acţiune trebuie înţeleasa drept capacitate comportamentala (indiferent de ce sistem este vorba) de a obţine un anume rezultat situat valoric la nivele de referinţa care sa o definească (nivele la scara sectorului de activitate, concurentei, valori posibile în cazuri similare sau chiar cu alţi parametri).

Rezultatele măsoară performanţa şi chiar o definesc atunci când se situează la cote considerate a exprimă performanţa. În teoria şi practica economico–financiară a ultimilor ani frecvent se foloseşte atât singularul cât şi pluralul atunci când se abordează probleme legate de performanţă. De pilda se vorbeşte de performanţa întreprinderi precum şi despre analiza performanţelor frecvent financiare ale întreprinderii. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă definirea unui capitol (9) în lucrarea “Analyse financiere“ de Elie Cohen, şi anume “ L’analyse financière des performances” sau “Les objectifs d’une analyse financière des performances d’entreprise”. Se subînţelege ca în lucrarea menţionata se fac referiri la performantele financiare, optica lucrării respective de analiza financiară circumscriind acest lucru.

Se considera însă ca spectrul performanţelor întreprinderii este mult mai larg; el trebuie să cuprindă şi alte “performance” cuantificabile sau nu economic, tehnico–economice, de protecţie a mediului, manageriale etc. Pe baza unei asemenea extensii se poate avansa ideea unui sistem al performanţelor întreprinderii, în esenţa lor economice şi financiare sau de sistem de indicatori de măsurare a performanţei economico–financiare a întreprinderii.

Am prezentată în anexa nr.1 criteriile de clasificare a performanţelor întreprinderii.

1.2 Rentabilitatea în sistemul de performante. Conţinutul rentabilităţii (profitabilităţii)

“Probabil nici o alta noţiune sau concept nu este folosit în discuţiile economice cu o varietate uluitoare de înţelesuri de sine – stătătoare mai mare ca profitul”

Franj Kniglet

Profitul reprezintă una din zonele fundamentale de venit ce se formează în economia de piaţa. În accepţiune cea mai larga, profitul reprezintă câştigul sau avantajul realizat în forma băneasca dintr-o acţiune sau activitate economică de către cei care le iniţiază. Orice activitate întreprinsa de un agent economic nu poate există şi nu se poate dezvolta dacă nu se realizează cu un avantaj în forma băneasca, dacă nu-şi recuperează cheltuielile şi obţine un excedent de venit.

Profitul ca termen provine de la verbul “proficere” care explicitat înseamnă a da rezultate, a progresa. De aici s-a ajuns la o prima înţelegere ca profitul reprezintă un venit sau o forma de venit (evident se face abstracţie de faptul ca în vorbirea curenta termenul este folosit sub diferite înţelesuri, uneori contradictorii). Ca rezultat al acţiunii economice, văzut ca decalaj între veniturile şi cheltuielile unei întreprinderi, s-a apreciat ca profitul poate avea doua componente: profit legitim (legal) şi profit nelegitim (nelegal) .

Fig.1.1 Profitul ca rezultat al acţiunii economice

În virtutea acestei concepţii, toate activităţile lucrative dintr-o economie au ca scop obţinerea profitului, care apare şi ca bază impozabilã conform legislaţiei fiscale existente. Din acest punct de vedere, noţiunea de profit poate fi privită fie ca un profit legitim sau legal, fie nelegal, dacã se tine seamă de căile prin care a fost procurat, sau se poate exprimă ca un profit admis, ţinându-se cont de prevederile fiscale ce evidenţiază punctual de vedere oficial cu privire la mãrimea şi dinamica profitului.

Profitul legitim reprezintă diferenţa dintre venituri şi cheltuieli constituite legal ca fond şi modalitate de calcul (subînţeleasă fiind în acest context latura social – morală a acţiunii care intră frecvent sub incidenţa tentaţiei abaterii). El apare ca un surplus monetar degajat de respectarea normelor legale şi poate fi diferit de profitul normal (respectiv de nivelul mediu al profitului obţinut în ramura sau sectorul de activitate). Destinatorului factorilor de producţie, pentru serviciul adus în activitatea economică prin punerea la dispoziţie a factorilor de producţie, este recompensat cu o sumă de bani. Ca urmare, profitul legitim este format prin potenţialul tehnico–economic al întreprinderii, reflectat în performante aducătoare de profit (creşterea volumului bunurilor şi serviciilor vândute, îmbunătăţirea calităţii, creşterea randamentului forţei de muncă etc.). Creşterea potenţialului tehnico–economic al firmei pe baza progresului tehnico–ştiinţific este benefică nu numai pentru întreprindere ci şi pentru societate. Sesizând impactul complex al progresului tehnic, Walras, W. Pareto şi M. Allais au lansat ideea stimulării acestuia implicit prin scutirea de impozit. De altfel, profitul generat de progresul tehnico–ştiinţific conţinând în algoritm variabilele protecţiei mediului, dezvoltării durabile, ar trebui în totalitate scos în afară impozitării. Strâns legată de dimensiunea potenţialului tehnico–economic şi aducătoare de profit legitim este considerată economisirea tuturor tipurilor de eforturi cuprinse în costuri, deci economia în principal de factori de producţie presupusă şi ca manifestare a potenţialului tehnico–economic al întreprinderii. Contrar celor spuse de mai sus, Ludwig von Mises în "Profit and Loss" , precizează ca nu capitalul utilizat este cel care creează profituri sau pierderi. Capitalul nu "produce profit", cum credea Marx. Bunurile de capital ca atare sunt obiecte inerte şi nu produc singure nimic. Dacă sunt întrebuinţate în conformitate cu o idee buna, va rezulta un profit. Dacă sunt întrebuinţate în conformitate cu o idee greşita nu rezultă nimic, sau rezultă pierderi. Decizia antreprenorială este cea care crează profituri sau pierderi. Originea ultimă a profiturilor se află în actul mental, în mintea antreprenorului. Profitul este un profit al mintii, al succesului în anticiparea configuraţiilor viitoare ale pieţei. Apariţia profitului este un fenomen spiritual şi intelectual. Afirmaţia făcuta de Ludwig von Mises este adevărată, dar nu se poate face totuşi abstracţie de rolul şi locul ocupat de capitaluri în formarea profitului. De aceea, se considera ca la formarea profitului legitim contribuie atât potenţialul tehnico–economic dar şi decizia antreprenorială (în măsura în care se asigura respectarea materiei legale existente). Componentă a profitului legitim sunt considerate şi veniturile provenite din evitarea riscurilor, care cu o probabilitate mai mica sau mai mare, însoţesc activitatea economică a întreprinderii. Câştigurile celor care şi-au asumat riscurile activităţii economice, indiferent de dimensiune, sunt încadrate în accepţiunea de profit legitim.