Contabilitatea Impozitului pe Profit la SC Frigo Star Service SRL

CAPITOLUL 1

CONECTAREA ŞI DECONECTAREA

CONTABILITǍŢII DE FISCALITATE

1.1 Repere pe scena europeană privind relaţia contabilitate-fiscalitate

Relaţia contabilitate-fiscalitate pe plan european este caracterizată prin existenţa a două modele contabile :modelul continental de contabilitate şi modelul contabil anglo-saxon. Modelul continental de contabilitate se axează pe macroeconomie unde predomină intervenţia guvernamentală si influenţa regulilor fiscale în materie de normalizare contabilă. Acest model se aplică atât în ţara noastră cât şi în ţări precum Franţa, Germania şi Italia, fiind un model de contabilitate conectat la fiscalitate. Modelul anglo-saxon este un model contabil aplicat de Marea Britanie şi este deconectat de fiscalitate nefiind necesară reglementarea printr-un plan contabil.

1.1.1.Modelul contabil continental, model profund fiscal

Modelul continental este caracterizat printr-o aliniere a regulilor contabile la regulile fiscale. Influenţa fiscalităţii asupra contabilităţii este dată de efectul politicii juridice asupra documentelor contabile anuale.

În Germania conturile anuale sunt prezentate într-o manieră prudentă fiind subevaluat rezultatul contabil. Relaţiile dintre contabilitate şi fiscalitate sunt aliniate fiecare având regulile sale proprii. Acest fapt este determinat de principiul unicităţii bilanţului, principiu care presupune relaţii strânse între contabilitate şi fiscalitate. Principiul prudenţei are o interpretare mai largă spre deosebire de Franţa. Aceasta se explica prin contextul economic şi financiar al Germaniei, caracterizat prin rolul redus al pieţelor financiare în finanţarea capitalului întreprinderilor şi importanţa băncilor în sistemul de finanţare. Astfel rezultatul contabil este rar utilizat ca indicator de apreciere al performanţelor reale ale întreprinderii. Remarcant este faptul că există o diferenţă mare între bilanţul contabil şi bilanţul fiscal determinat după regulile fiscale, dar în acelaşi timp există o legătură strânsă între cele două bilanţuri: bilanţul fiscal se construieşte pe baza bilanţului contabil, iar pe de altă parte regulile fiscale obligă după corecţii extracontabile la transpunerea lor în bilanţul contabil pentru ca agentul economic să beneficieze de avantajele fiscale.

În ceea ce priveşte evaluarea producţiei realizate şi a producţiei în curs de execuţie înregistrarea cheltuielilor indirecte de producţie, de exemplu amortizarea echipamentelor tehnologice nu este obligatorie de evidenţiat în contabilitate, pe când fiscalitatea obligă luarea în considerare a cheltuielilor cu amortizarea. Surplusul de amortizare peste limita admisă din punct de vedere contabil este înregistrat în pasivul bilanţului cu ajutorul provizioanelor reglementate sau prin diminuarea valorii postului de imobilizări. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în Franţa. Pentru impozitarea profitului, Germania utilizează metoda impozitului amânat.

Datoriile şi creanţele în moneda străină figurează în bilanţ la valoarea lor nominală deci se aplică principiul costului istoric, fără să se ţină cont de diferenţele din conversie activ-pasiv aferente creanţelor neîncasate şi a datoriilor neplătite până la 31 decembrie.

În Franţa întreprinderile sunt obligate să respecte regulile contabile incluse în Planul Contabil General, cu condiţia ca acestea să nu fie contrare regulilor fiscale aplicate pentru determinarea bazei de calcul a impozitelor. Diferenţele între regulile contabile şi fiscale trebuie să facă obiectul unui tablou fiscal extracontabil de retratare a cheltuielilor şi veniturilor pentru determinarea profitului impozabil. Raporturile dintre contabilitate şi fiscalitate sunt cele de conectare, atunci când nu cuprind dispoziţii contrare legii fiscale se aplică regulile contabile.

Cea mai mare divergentă între regula fiscală si cea contabilă în Franţa a fost dată de aplicarea principiului prudenţei cu privire la evaluarea datoriilor şi creanţelor în devize. În contabilitate, pe de o parte, pentru operaţiile în monedă străină se aplică principiul prudenţei, nefiind înregistrate plusurile de valoare latente, pe de altă parte, pierderile de valoare latente sunt contabilizate sub formă de provizioane pentru riscuri din schimb, rezultatul fiscal cuprinzând pierderile şi profiturile latente aferente operaţiilor în devize, ca şi cum ele ar fi fost realizate.

Corecţia costului istoric realizat prin intermediul amortismentelor pe seama cheltuielilor de exploatare corespund amortizării economice diminuând valoarea contabilă de intrare a activelor imobilizate. Amortizările derogatorii prin intermediul cheltuielilor extraordinare apar în pasivul patrimonial la provizioane reglementate, ca urmare a dispoziţiilor fiscale pentru partea de amortizare care depăşeşte amortizarea minima considerată economică, deci aceea care corespunde deprecierii reale.

Metodele de amortizare utilizate de către societăţile franceze sunt cele admise de regula fiscală: metoda liniara şi degresivă. Amortizarea degresivă este considerata în Franţa, superioară amortizării economice, datorită duratelor de viaţa scurte şi cotelor de amortizare ridicate, ceea ce conduce la o subevaluare a capitalului fix ca activ patrimonial.

În ceea ce priveşte evaluarea stocurilor la ieşire Franţa utilizează două metode; costul mediu ponderat şi primul intrat-primul ieşit (FIFO).Utilizarea acestor metode în condiţiile creşterilor de preţuri conduc automat la supraevaluarea stocului final şi diminuarea cheltuielilor, deci automat la un profit majorat artificial. Impozitarea profiturilor este subordonată metodei impozitului exigibil. Pentru conturile consolidate, se aplică metoda amânat la plată. Provizioanele pentru depreciere şi cele pentru riscuri şi cheltuieli sunt preponderate, un număr mare dintre ele fiind deductibile la calculul profitului impozabil.

În Italia prezenţa regulilor fiscale în materie de normalizare contabilă persistă, relaţiile între cele două discipline fiind încă strânse. Rezultatul impozabil se determină plecând de la rezultatul contabil corectat cu dispoziţiile fiscale. Întreprinderile din Italia practică însă două bilanţuri: unul întocmit conform normelor Codului Civil, utilizat mai puţin în analizele de perspectivă ale firmelor, iar altul f face obiectul bilanţului retratat utilizat cel mai adesea pentru analiza financiară.

Italia practică o singură metodă de amortizare, cea liniară întrucât amortizarea degresivă este interzisă. Totodată pentru imobilizările corporale se poate practica o amortizare suplimentară de 15% anual în anul de achiziţie al imobilizărilor şi în următorii doi ani. Evaluarea stocurilor la ieşire se realizează prin metoda FIFO. Italia nu practică provizioane pentru depreciere şi nici provizioane pentru creşteri de preţuri, aşa cum se întâlneşte în Franţa şi Germania. Asemănător situaţiei din tara noastră puţine provizioane sunt deductibile din punct de vedere fiscal. Impozitarea profitului are la bază metoda impozitului exigibil. Fac excepţie de la aceasta metodă impozitarea plusurilor de evaluare rezultate în urma cesiunilor de active imobilizate, prin utilizarea impozitului amânat la plată.

În modelul continental administraţia fiscală impozitează profiturile înregistrate în contabilitate şi nu admite alte cheltuieli deductibile fiscal decât cele înregistrate efectiv în contabilitate.