Raiffeisen Bank

Capitolul I. Sistemul Bancar Românesc

1.1. Evoluţia Sistemului Bancar Românesc

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855 , reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi conţin detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

În epoca modernă , primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea.

Primul care a pus cu adevarat bazele creerii unui sistem bancar românesc a fost Ion C. Brătianu, acesta a propus în anul 1861 în guvern înfiinţarea unei bănci naţionale.

În acelaşi an Manolachi Costachi Epureanu , preşedinte al Consiliului de Miniştri si ministru de finanţe , a publicat în Monitorul Oficial , un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont si circulaţie , cu un capital de 12 milioane lei vechi din care 3 milioane să fie subscris de stat , iar restul de 9 milioane de către particulari. Proiectul nu a fost votat, deoarece, între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat.

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Această instituţie a avut un rol foarte important pană la crearea Băncii Naţionale a României în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.

La 27 februarie 1880, Guvernul I .C .Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare altă instituţie. La 17 aprilie 1880, proiectul depus de ministrul de finanţe I .C . Brătianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naţionale a României, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880.

Sediul principal al băncii s-a stabilit la Bucureşti, cu obligaţia de a înfiinţa sucursale şi agenţii în principalele oraşe ale ţării şi, în special, în fiecare capitală de judeţ. Capitalul Băncii s-a stabilit la 30 milioane lei, din care 10 milioane lei să se depună de stat şi 20 milioane lei de particulari.

La 1 ianuarie 1901, Banca Naţională devine instituţie cu caracter privat, statul ieşind din asociaţie.

În anii '40 sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană şi Română şi Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operaţiunilor bancare. Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă.

După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă şi intrării României în zona de influenţă sovietică (fosta U.R.S.S).

Până la sfarşitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii şi produse bancare.

În anul 1989 în România existau 4 bănci: Banca Naţională a României, Banca Română de Comerţ Exterior, Banca de Investiţii şi Banca Agricolă, la care se adaugă şi C.E.C.-ul.

După 1989, România a fost martora multor schimbări, iar trecerea la o economie de piaţă a determinat creşterea continuă a numărului de agenţi economici privaţi. Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991, prin elaborarea şi abordarea unei noi legislaţii bancare privind organizarea şi funcţionarea băncii centrale şi a băncilor comerciale.

Procesul de reformă şi restructurare demarat în perioadele următoare a avut ca obiective stabilizarea macroeconomică, reducerea inflaţiei, stoparea fenomenelor de demonetizare şi de dolarizare a economiei, cresşterea rezervelor valutare liberalizarea cursului de schimb.

Sistemul bancar, prin cadrul său organizatoric şi prin funcţiile sale trebuie să se individualizeze ca un sector prioritar, să se impună la nivelul întregii economii, să asigure buna funcţionare a instrumentelor de reglare a mecanismului monetar şi să contribuie la fluidizarea fluxurilor băneşti necesare desfăşurării unei activităţi economice normale. Referitor la perioada actuală a tranziţiei către economia de piaţă, băncilor le revine sarcina de a se adopta şi de a-şi orienta activitatea după noile coordonate într-un termen cât mai scurt.

Desfăşurarea unei bune activităţi bancare este direct determinată de mărimea pasivelor constituite pe seama capitalurilor proprii, dar mai ales de posibilităţile de atragere a disponibilităţilor băneşti ale economiei şi populaţiei care dau dimensiune depozitelor bancare. Aceste operaţiuni de asemenea, sunt dependente de mărimea dobânzilor bonificate de bănci deponenţilor.