Mihai Eminescu

Introducere

Opera eminesciană, cu strălucirea ei hipnotică de frumuseţi întunecate şi tainice, este un mod de a exista, cel mai autentic şi mai dramatic mod al poetului român din toate timpurile de a-şi trăi viaţa în mod absolut, de a se implica definitiv în istoria reală şi mitică, în spiritualitatea poporului său, pentru a cărui identitate, în plan universal, prin cultură şi spirit, creatorul a trudit şi s-a consumat până la ardere totală pentru ceea ce a numit el însuşi “ideea românească”. El a creat, la noi, mitul inconfundabil al poetului romantic naţional, a cărui genialitate creatoare şi ardere spirituală la nivel cosmic se contopesc, într-un plan neobişnuit ca intensitate, cu neliniştile şi aspiraţiile de întemeiere a unei noi patrii spirituale.

“Eminescu a cunoscut poporul şi provinciile româneşti, a devenit familiar cu speculaţiile filozofice cele mai înalte, a iubit fără a fi fericit, a dus o existenţă nesigură şi trudnică[…] Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi de aceea Mihai Eminescu va rămâne poetul nostru nepereche.”

Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii noastre, creator al unei opere care străbate timpul cu o forţă nealterată, trăind într-o perpetuă actualitate. Prin tot ceea ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare profund şi de durată, a făcut ca “toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită a limbii naţionale să devină punct de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a vestmântului şi cugetării româneşti” .

Influenţa copleşitoare a poetului avea să vină din înălţarea filozofică şi din frumuseţea expresivă a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizându-le, principalele elemente de recunoaştere a spiritualităţii naţionale, în afara căreia nu există creaţie durabilă. El însuşi s-a proiectat cu voinţă şi neclintire în sfera specificului românesc, spre care a adus întregul orizont de inteligenţă şi sensibilitate europeană.

Între înzestrările de bază a lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esenţial în rapida pătrundere a operei lui spre sensibilitatea publică. De altfel, această însuşire nici celelalte nu ar fi contat în definirea poetului. Niciodată, până la Eminescu, limba română nu a sunat cu atâta plenitudine armonioasă, atât de natural şi firesc. Mai mult chiar, limpezimea şi echilibrul lingvistic din cele mai multe poezii creează impresia unei spontaneităţi desăvârşite, cu toate că variantele ilustrează migăloasa căutare “a cuvântului ce exprimă adevărul” iar Eminescu însuşi îşi stabileşte raporturile cu limba română în termenii de “luptă dreaptă” ca pe o încercare de a “turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”.

Cercetătorii operei eminesciene au ajuns la concluzia că majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul şi-a pus de timpuriu întrebări asupra existenţei , încercând să dea şi răspunsurile la aceste întrebări, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanţa între aspiraţiile lor şi realitatea înconjurătoare.

Motivele cele mai des întâlnite în opera filozofică sunt: timpul (Glossă, Scrisoarea I), geneza şi stingerea universului (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac), geniul şi singurătatea lui (Luceafărul), cunoaşterea prin contemplare (Glossă), moartea.

Voi încerca în această lucrare, ajutându-mă de critica literară, să pătrund tainele operei eminesciene, să demonstrez că, la orice vârstă opera lui Eminescu e revelatoare de sensuri, de mesaje. Să înţeleg sensuri şi să le expun, să proiectez opera lui Eminescu prin ceea ce aceasta se vrea a fi şi nu numai prin ceea ce este.

Intenţionez să scot de asemenea în evidenţă personalitatea celui care a fost cel mai mare poet el nostru, să arăt că cel care a uimit o lume nu e numai poet, ci şi prozator, că opera sa nu a fost doar influențată de filozofii vremii, ci a influențat la rândul său poeții posterității sale.

Consideraţiile critice vor servi obiectivelor alese şi anume: demonstrarea originalităţii, artisticităţii şi universalităţii operei lui Eminescu, recunoașterea acesteia mai ales după moartea poetului. Voi încerca să demonstrez că Eminescu a fost în ordinea prozei un meşteşug tot pe atât de iscusit şi strălucitor ca şi în ordinea poeziei. Nu numai pentru că a urmat cu aceeaşi râvnă să transpună, precum în versuri ca şi în proză ecourile experienţelor biografice.

CAPITOLUL I

Viața și opera lui Mihai Eminescu

Viața lui Mihai Eminescu

Repere biografice

Născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani, ca fiu al căminarului Gheorghe Eminovici şi al soţiei sale Raluca, născută Iuraşcu, Mihai Eminovici a văzut lumina zilei şi şi-a petrecut copilăria în ţinutul nordic al Moldovei. Familia din partea ambilor părinţi era rurală fără să fie ţărănească. Gheorge Eminovici era un om cu oarecare ştiinţă de carte, plin de grijă să împărtăşească pe copii săi de la învăţătura cea mai înaltă.

Este trimis să înveţe carte la Cernăuţi unde termină gimnaziul local. În 1864 Eminescu asistase la Cernăuţi la reprezentările teatrale ale trupei Vlădicescu – Tandini şi apoi o urmează. După un an se întoarce la Cernăuţi hotărât să-şi reia studiile. Aici locuieşte la profesorul Aron Pumnul la moartea căruia îi dedică prima poezie publicată într-o broşură comemorativă. Începe să trimită poezii la revista “Familia” a lui Iosif Vulcan cel care îi va schimba numele din Eminovici în Eminescu.