Președintele României

CAPITOLUL I

ISTORICUL ŞI ROLUL INSTITUŢIEI ŞEFULUI STATULUI

Secţiunea 1 Aprecieri introductive

1.1 Consideraţii generale

Instituţia şefului statului îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna colectivitîţile uman organizate au avut un şef, recunoscut sau imps, în contextual împrejurărilor istorice, instituţie ce a cunoscut o evidentă evoluţie în ceea ce priveşte formele, structurile, împuternicirile, protocoalele . Colectivităţile umane, aflate la debutul constituirii lor sociale (civile), au trecut în mod efectiv sub conducerea unui individ, de regulă membru al acelei societăţi, care exercita - în urma desemnării sale - asupra întregii comunităţi cele mai importante prerogative de putere publică reunite în persoana sa.

Mai târziu - cu toată diversificarea numărului şi categoriilor de autorităţi publice(legislative, executive şi judecătoreşti) şi indiferent de modul acestora de constituire (alese sau numite), de durata funcţionării lor (permanente sau temporare), de nivelul teritorial al acţiunii lor (naţionale sau centrale, teritoriale sau locale) - s-a simţit nevoia de a se da o expresie unitară si continuă îndeplinirii la cel mai înalt nivel reprezentativ a funcţiei supreme de exercitare a puterii publice de către un singur om personificat de şeful statului.

Acesta îndeplineşte o funcţie publică de primă importanţă în stat, în care sens ea este fie o putere dinstinctă, fie alăturată sau contopită altora existente, indiferent de forma unipersonală sau colegială în care se exercită sau de durata permanentă ori temporară a acesteia.

Instituţia şefului statului a apărut odată cu statul şi a cunoscut o evoluţie continuă în ceea ce priveşte forma, structura şi atribuţiile sale. Această instituţie are fie o organizare uni-personală, caz în care persoana care ocupă această funcţie se numeşte rege, principe, emir, împărat, preşedinte etc., fie o organizare colegială, caz în care organul care îndeplineşte acest rol se numeşte prezidiu, consiliu de stat, consiliu prezidenţial .

În dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la întrebarea cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia)?

Forma de guvernământ a unui stat este caracterizată de modul de constituire a funcţiei supreme, în care sens cea mai generală clasificare face distincţie între monarhii şi republică, distincţie ce reflectă însuşi felul desemnării şefului statului.

După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici, în care şeful statului, numit cel mai adesea, preşedinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor, prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale), fie de Parlament (republici parlamentare).

Monarhia reprezintă forma de guvernământ în care funcţia supremă este deţinută de o persoană care o exercită pe viaţă, indiferent că o dobandeşte prin alegere (electiv) sau prin moştenire (ereditar), în timp ce republica, dimpotrivă, se caracterizează prin exerciţiul aceleiaşi funcţii de către o autoritate aleasă pe timp limitat.

În decursul istoriei, şeful statului, în special monarhul, a concentrat multiple prerogative de putere în persoana sa - legislative, executive şi chiar judecătoreşti - pentru ca în sistemele moderne şi, mai ales, în cele contemporane de organizare statală să se producă o delimitare tot mai riguroasă a atribuţiilor sale faţă de celelalte autorităţi, respectiv faţă de legislativ (reprezentativ ca mod de formare, alcătuire şi mod de exercitare a legii), de executiv (chemat a realiza voinţa legiuitorului) şi de judiciar (menit a sancţiona încălcarea legii).

După sfera şi deplinătatea prerogativelor de putere publică revenite funcţiei supreme în organizarea etatică, corelate cu raportul dintre sistemele de autorităţi, monarhiile pot fi parlamentare sau neparlamentare , iar republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare.

Republicile pot fi:

a) prezidenţiale, cum este de pildă SUA, system în care pteşedintele este şi şeful executivului, dispune de largi prerogative şi este ales direct de popor ;

b) parlamentare, în care preşedintele este ales de parlament, poate fi destituit de parlament şi exercită un număr limitat de atribuţii, principalele competenţe politice fiind concentrate în mâinile prim-ministrului (cum este, de exemplu, în Germania sau Italia)

c) semiprezidenţiale, reprezentând o formă intermediară între aceste douî variante, inspirată din modelul francez. In acest sistem preşedintele este ales direct de popor, nefiind şef al executivului, ci exercitând o funcţie de mediere între puterile statului. În sistemul semiprezidenţial, preşedintele poate fi demis în nurma unei proceduri relativ complicate, implicând ca o primă etapă ulterioară organizarea unui referendum, după care hotărârea de demitere rămâne definitivă. În acest sistem preşedintele are totuşi posibilitatea de a dizolva parlamentul, dacă acesta nu a putut, într-un anumit termen, să acorde votul de încredere pentru constituirea guvernului.

d) Există şi o singură republică, Elveţia, care a adoptat sistemul directorial de guvernare. Acolo există un executiv colegial, care nu poate fi revocat de parlament şi nici nu poate să dizolve parlamentul, a cărui preşedinţie este asigurată prin rotaţie.