Studiu privind unele posibilități de valorificare ale pedagogiei Montessori în învățământul primar tradițional

ARGUMENT

Alternativele educaționale reprezintă variante de organizare școlară, care propun modificări ale anumitor aspecte legate de formele oficiale de organizare a activității instructiv-

educative. Proiectarea și realizarea alternativelor educaționale reprezintă acțiuni care se realizează

prin raportare la finalitățile educaționale formulate la nivelul macro, al idealului și al scopurilor

educaționale și la nivelul micro, al obiectivelor educaționale care direcționează procesul de învățământ.

Una dintre aceste alternative educaționale este Educația Montessori. Metoda Montessori se bazează și încurajează impulsul natural al copilului de a se lăsa absorbit și de a învăța din ceea ce îl înconjoară. Pornind de la observaiile sale, Dr. Maria Montessori a elaborat materiale, tehnici și arii curriculare specifice, care îl ajuta pe fiecare copil să îi atingă potențialul maxim.

Am ales să abordez acest subiect deoarece consider că învățământul tradițional românesc are nevoie de o reîmprospătare a sistemului de învățământ cât și a conținutului predat. Principiile eleborate de Maria Montessori vin în sprijinul unei dezvoltări naturale bazate pe nevoile individuale ale copilului/ elevului.

Spre deosebire de învățământul tradițional, scopul principal al activităților Montessori respectă filozofia educației Montessori și anume: Ajută-mă să pot face singur

Metoda Montessori, am putea spune că include o întreagă filozofie de viață, caracterizată de cuvinte precum independență și libertate, încredere și respect, ordine și disciplină, iubire și autonomie. Astfel dar, Educația Montessori își propune mult mai mult decât însușirea unor cunoștințe cu privire la diferite subiecte.

Spre deosebire de învățământul de masă, unde în general o metodă se aplică pe toți, dezavantajând astfel pe cei supradotați și pe cei cu probleme de învățare, în Pedagogia Montessori se caută metoda optimă pentru fiecare copil în parte.

Prin această lucrare mi-am propus abordarea cadrelor didactice din învățământul traditional, cât și a părinților cu scopul de a analiza deschiderea față de principiile și metoda elaborată de Maria Montessori.

CAPITOLUL I. PEDAGOGIILE ALTERNATIVE. ASEMĂNĂRI ȘI DIFERENȚE CU SISTEMUL TRADIȚIONAL DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Jan-Amos Comenius, în cunoscuta sa lucrare Didactica magna (1632), pleda în urmă cu câteva secole pentru organizarea învățămantului pe clase și lecții. Acest tip de organizare a prezentat numeroase avantaje, fapt care a condus la punerea în practica școlară din întreaga lume. Învățământul comenian propunea gruparea elevilor pe clase, elevii având același nivel de dezvoltare și aproximativ aceiași vârstă. Conținutul învățămâtului este împărțit pe ani de studiu, pe diferite discipline și pe cicluri de învățămant. Pentru fiecare disciplină școlară există o programă proprie, stabilită pentru fiecare an de studiu, cu o structură de teme, capitole și subcapitole. Pentru ca elevii să treacă dintr-o clasă în alta este necesară promovarea tuturor disciplinelor studiate. Învâțământul tradițional impune activități zilnice care se desfășoară conform unui orar fix de discipline studiate într-un timp egal ca și măsură de timp, intercalat cu pauze. Procesul de educare este realizat prin intermadiul lecților, conduse de scopuri bine determinate.

În ultimele două decenii în țara noastră au aparut și s-au dezvoltat, într-un timp relativ scurt, o serie de alternative educaționale la sistemului tradițional, precum: Pedagogia Waldorf, Pedagogia curativă, Pedagogia Freinet, Pedagogia Montessori, Programul Step-by-Step, Planul Jena. Acetea au provocat o reacție pozitivă atât în dreptul elevilor cât și a cadrelor didactice. Ca reacție a democrației și a libertății în domeniul învățământului, pedagogiile alternative au susținut pluralismul educațional. Diversitatea tipurilor de învățământ disponibile în sistemul educațonal permite individului să aleagă o cât mai bună valorificare a diferitelor talente și totodată vine în sprijinul necesităților societății: „ Diversele tipuri de învățământ trebuie să includă atât educația convențională, care se concentrează mai mult asupra ideilor abstracte și conceptualizării, cât și abordări care să alterneze școala cu experiențele de muncă, astfel încât să stimuleze noi înclinații și aptitudini.” ( Jacques Delors, Comoara lăuntrică, 2000, p.18.) .

Îndepărtându-se mai mult sau mai puțin de caracteristicile învățământului tradițional, alternativele educaționale propun forme de organizare, strategii de predare- învățare- evaluare, conținuturi, obiective și medii școlare diferite. Prima definiție a alternativelor educaționale a fost dată în Dictionnaire actuel de l’education (1993), preluată de Sorin Cristea în Dicționar de termeni pedagogici (1998, p. 12): „Alternativele pedagogice reprezintă acele variante de organizare școlară care conferă diferite soluții de schimbare a preceptelor oficiale, aplicate într-o anumită epocă sau într-un anumit context”. În Dicționarul de pedagogie al lui Horst Schaub și Karl Zenke (Editura Polirom, 2001), termenul de învățământ alternativ este definit astfel: „activitatea care se desfășoară în instituții școlare, după obiective, organizare, conținut, forme de predare și învățare, mijloace, viața școlii și activitatea părinților, cu abatere totală sau parțială de la caracteristicile unitare ale școlii de stat și care oferă o variantă de instruire și educare”. Astfel dar, putem spune că alternativele educaționale sunt pedagogii care au deputat de la ideile unui autor asupra conceptului de educație. Aceste pedagogii alternative vin în completarea corectitudinii sistemului tradițional și vizează toate componentele educației, oferind alte variante organizatorice și funcționale ( conținuturi, strategii de predare-învățare, forme de evaluare etc.), decăt cele regăsite în sistemul tradițional. Aceste alternative educaționale vin în întâmpinarea nevoilor copiilor, a cadrelor didactice și a părinților, oferind un profil în care flexibilitatea, comunicarea și colaborarea cu toți partenerii educaționali sunt elementele cheie. Ele promovează individualizarea și diferențierea procesului de învățământ, realizarea unor relații sociale optime și dezvoltarea personalității copilului.