Atribuțiile Președintelui României

INTRODUCERE

Pentru a argumenta motivul pentru care am ales să abordez această lucrare, consider că cel mai potrivit ar fi să citez din Vasile Văcaru, care a sintetizat de o manieră unică mecanismul instituțional al președintelui României astfel: „Prin modul său de alegere, Președintele reprezintă punctul de convergență al aspirațiilor majorității cetățenilor cu drept de vot, deci oameni maturi, responsabili de prezentul și mai ales de viitorul țării. Președintele este focarul spre care vin toate marile probleme și de la care trebuie să plece soluții drepte și corecte. Și, spre deosebire de alte instituții, unde responsabilitatea se poate disipa prin dispersie la mai mulți membri, Președintele trebuie să aibă tăria de a rezista singur nu numai copleșitoarelor responsabilități, ci și hidrei numită - tentație- , - tentația puterii- .

Demersul fundamental urmat în această lucrare este direcționat pe analizarea și interpretarea atribuțiilor șefului statului enunțate în Constituția României.

Rolul Președintelui României decurge din exercitarea sarcinilor și atribuțiilor acestuia, stabilite prin Constituție. Reglementările privitoare la Președintele României se găsesc în Titlul III, Capitolul II din Constituția României, în art. 80-101. Analiza acestor reglementări relevă poziționarea Președintelui, ca parte a puterii executive, în cadrul regimului politic actual. Constituția noastră instituie un executiv bicefal (dualist), format din Președinte și Guvern. Aceasta presupune că funcția executivă este încredințată șefului statului și Guvernului, fiecare dintre aceștia având atribuții distincte, pe care le exercita relativ autonom. Textul legii fundamentale nu utilizează sintagma „șef de stat” însă, din examinarea funcțiilor și atribuțiilor Președintelui României, reiese că un asemenea titlu îi este aplicabil.

Ca și Parlamentul, Președintele este ales de către popor, prin vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat, ceea ce conferă un caracterul reprezentativ al funcției sale. Împrejurarea că Parlamentul este organ suprem administrativ, nu implică nicidecum o subordonare a Președintelui față de Parlament. Constituția României stabilește că Președintele reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele României mediază între puterile statului, precum și între stat și societate.

Astfel, sintetizând aspectele și considerațiile constituționale care rezultă din modul de desemnare a șefului statului, rolul și atribuțiile Președintelui României, trăsăturile caracteristice ale raporturilor acestuia cu autoritățile publice și popor, subliniem următoarele:

1. Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Este reglementarea care, alături de cea privind organizarea alegerilor prezidențiale, în două tururi de scrutin, se regăsește în republicile semi-prezidențiale, constituind singura asemănare cu aceasta. Deși Parlamentul este ales tot prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, bucurându-se de aceeași reprezentativitate ca și Președintele României, legea fundamental l-a calificat ca „organul reprezentativ suprem al poporului român”(art. 61 alin 1).

2. Președintele României nu are drept de inițiativă legislativă, acest drept aparținând Guvernului, parlamentarilor și unui număr de 100.000 de cetățeni cu drept de vot (art. 74 alin. 1 din Constituție).

3. Deși Președintele este unul din subiectele care are inițiativa revizuirii Constituției, nu poate exercita acest drept din proprie inițiativă, ci numai la propunerea Guvernului.

4. O singură dată, Președintele poate refuza promulgarea unei legi (art.77 alin 2). În urma reexaminării de către Parlament, promulgarea devine obligatorie în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate (art. 77 alin 3).

5. Președintele încheie tratate internaționale în numele României, acestea fiind negociate de Guvern și pentru a produce efecte juridice trebuie să le supună spre ratificarea Parlamentului, în termen rezonabil (art. 91 alin.1).

Funcția de Președinte al republicii, în sistemul constituțional românesc, este o inovație a perioadei comuniste. Tradiția constituțională românească nu a cunoscut această funcție, rolul de șef al statului revenind regelui. Evoluția aceste funcții în România este una interesantă, deoarece ea spune mai multe lucruri despre fondul schimbărilor efectuate cu prilejul Revoluției din 1989. Astfel, ipoteza de la care plecăm este aceea că, dincolo de formele pe care le îmbracă această funcție, în atributele efective ale Președintelui României (dezvoltate în cadrul Capitolului al II-lea din Constituția revizuită în 2003) se regăsesc, doar ușor reelaborate, prerogativele Președintelui Republicii Socialiste România, din Constituția din 1965.

CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA INSTITUȚIA PREZIDENȚIALĂ. REPERE ISTORICE

Instituția Șefului statului are o istorie îndelungată în construcția constituțională a statului român. Ea cunoaște mai multe etape, etape care au căpătat amprenta evenimentelor social-politice care s-au derulat în statul român. Primul ciclu constituțional - 1866 - 1938 - a fost marcat de instituția monarhiei constituționale, în timp ce al doilea ciclu constituțional - 1948 - 1965 - s-a aflat sub amprenta Constituțiilor socialiste, care au reglementat instituția Șefului statului sub forma unor executive colegiale (fie că a fost vorba de Prezidiul Marii Adunări Naționale sau de Consiliul de Stat). Abia din 1974, pe scena politică din România își face apariția instituția Președintelui. Președintele Republicii Socialiste România era ales de către membrii Marii Adunări Naționale, fiind conducătorul suprem al statului.

1.1. Poziția și rolul șefului statului în constituțiile monarhice

Constituția din 1866 a reflectat condițiile social-economice și politice ale țării existente în avea vreme prin prisma doctrinelor și a celor două partide politice ce își disputau în Parlament puterea și influența politică: conservatorii și liberalii.

Constituția din 1866 este cea care instituia în statul român guvernământul reprezentativ, principiul separației puterilor, supremația Constituției, principiul monarhiei ereditare în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, principiul irevocabilității monarhului, pe cel al responsabilității ministeriale etc. Constituția proclama, de asemenea, drepturile și libertățile cetățenilor români.

În așezământul constituțional din 1866, un loc privilegiat i-a revenit monarhului. Regele era parte integrantă atât a puterii legiuitoare: „Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn și Reprezentațiunea națională”, cât și a celei executive .

Art. 35 din Constituție dispunea că „puterea executivă este încredințată Domnului, care o exercită în mod regulat prin Constituție”.

Regele, fără a mai fi ca altădată „atotputernicul” absolut sau marele Suveran feudal din Evul Mediu, era cea mai înaltă personificare a națiunii pe care o guvernează, expresie a suveranității naționale, pe care o reprezenta prin unitatea persoanei.

Domnul, în sistemul constituțional de la 1866, reprezenta centrul la care se raportau toate celelalte puteri: el era șef al puterii executive și exercita puterea legiuitoare în mod colectiv cu cele două Camere. În ceea ce privește instituția Șefului statului - Domn - , Constituția a introdus două schimbări fundamentale față de situația anterioară: a renunțat la „domniile pământene”, adică la condiția ca Șeful statului să fie desemnat dintre români și domnia electivă tradițională în trecutul constituțional al țării a fost înlocuită cu domnia ereditară .

La 1857, Adunările ad-hoc, exprimând o dorință unanimă a țării, au votat principiul unui Domnitor străin, deoarece „numai un asemenea prinț poate insufla în interiorul și în afara țării respectul fără de care cele mai bune legi rămân litere moarte; numai un prinț străin poate să ne asigure drepturile, poate impune partidelor, poate să ne scutească de nepotism; numai un prinț străin poate pune capăt ambițiilor nenumăraților aspiranți la Domnie și intrigilor acestora și ale partizanilor lor” .