Politica socială europeană

1. Introducere

- Scurt istoric

Politica socială a comunității europene a debutat odată cu tratatul de constituire a acesteia, în 1957. Astfel, Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulație a muncitorilor și la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieței comune. Tot prin acest tratat a fost prevăzută și crearea Fondul Social European, instrumentul de finanțare a politicii sociale și cel mai vechi dintre fondurile structurale. Tratatul de la Roma se referea numai la firme și la muncitorii acestora, și nu la drepturile cetățenilor. Unul dintre principalele obiective ale Tratatului era acela de a îmbunătăți siguranța socială a lucrătorilor.

Pasul următor a fost constituit de adoptarea Actului Unic European (TheSingle European Act), în 1986, ce conține directive privind sănătatea și siguranța la locul de muncă, introduce dialogul social și conceptul de coeziune economică și socială (materializat prin crearea Fondului de coeziune economică și socială).

Un moment foarte important al construcției sociale europene l-a constituit apoi anul 1989, când în luna decembrie a fost adoptat primul document programatic al politicii sociale, Carta Europeană privind Drepturile Fundamentale ale Lucrătorilor, fiind de asemenea document care prevedea drepturile lucrătorilor, având ca obiectiv realizarea progresului social. Un an mai târziu, în 1990, Tratatul de la Maastricht, ratificat în 1992, stabilește ca unul din obiectivele Uniunii atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și al protecției sociale, egalitatea între femei și bărbați [...] creșterea standardelor de viață și a calității vieții...”.

În 1993 a fost lansată Cartea Verde, care reprezintă începerea discuțiilor cu privire la viitorul politicilor sociale la nivel comunitar. Ca urmare a Cărții Verzi apare în anul 1994 Cartea Albă, ea stabilind până în anul 2000 prioritățile politicii sociale.

Fiind încheiat în 1997 dar intrat în funcțiune în mai 1999, Tratatul de la Amsterdam a reprezentat un moment foarte important pentru viitorul politicii sociale și de ocupare europeană. La Amsterdam, politica de ocupare a forței de muncă a fost numită pentru prima dată un domeniu comun de acțiune la nivel european.

Unele dintre cele mai importante prevederi ale Tratatului de la Amsterdam au fost:

- Emiterea unei strategii concertate pentru a promova în interiorul Comunității un nivel înalt de ocupare a forței de muncă, dar și resursa umană calificată, foarte bine pregătită, precum și o piață a muncii adaptabilă la schimbările economiei;

- Reintroducerea în Tratat a Protocolului Social de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam a avut ca principal scop punerea ocupării forței de muncă în centrul politicii europene a Uniunii Europene, solicitând coordonarea politicilor de ocupare cu cele economice. Într-adevăr Tratatul a elaborat acțiuni în acest sens, însă responsabilitatea combaterii șomajului a revenit țărilor membre.

Au fost introduse obiective împotriva combaterii discriminării sau pentru ajutorarea persoanelor excluse, rezultând interesul pentru o societate incluzivă. De asemenea, a făcut un obiectiv major al politicii Comunității din egalitatea dintre femei și bărbați.

Un alt rol major al Tratatului de la Amsterdam a fost acela că a reușit ca politica socială și de ocupare a forței de muncă să devină o politică comună a Uniunii Europene.

O mare parte a măsurilor Uniunii Europene cu privire la politica socială și de ocupare, aveau ca bază Acordul privind Politica Socială atașat la Tratatul UE din 1992 ca protocol, dar și pe Carta Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor, elaborată în 1989. Drepturile fundamentale ale lucrătorilor cuprindeau sănătatea și siguranța la locul de muncă, precum și egalitatea dintre femei și bărbați și formarea profesională. Carta nu era un document obligatoriu, din punct de vedere legal, însă Marea Britanie nu a semnat nici Carta și nici Acordul privind Politica Socială, rezultând faptul că aplicarea unor reglementări s-au făcut doar la 11 state din 12. Tratatul de la Amsterdam a pus punct acestei împărțiri între statele membre în dezvoltarea politicii sociale ale Uniunii Europene.

Anul 2000 reprezintă un an foarte important pentru viitorul politicii sociale europene. Cu ocazia Consiliului European de la Lisabona, din martie 2000, guvernele statelor membre au hotărât să colaboreze pentru a atinge un țel în următorii zece ani, acela de „ a deveni cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere capabilă de creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai numeroase și mai bune și cu o coeziune socială sporită”.

În același an a fost adoptată și Agenda Politicii Sociale, care preia obiectivele și elementele specifice ale strategiei politicii sociale, transformându-le într-un program de acțiune cu o durată de 5 ani, constituind cadrul politicii sociale actuale.

În 2003, în urma evaluării Agendei Sociale, au fost ajustate prioritățile Agendei, în funcție de progresul avut până în momentul evaluării, dar și de schimbările politice, sociale și economice care au avut loc la nivel comunitar. În 2005, a fost adoptată o nouă agendă socială pentru perioada 2006-2010, pentru a însoți relansarea Strategiei de la Lisabona. În 2007, a fost creat Fondul european de ajustare la globalizare, cu scopul de a oferi sprijin lucrătorilor care și-au pierdut locul de muncă din cauza schimbărilor intervenite în structura comerțului mondial.

Adoptată în 2010, într-un context marcat de criza economică și financiară, Strategia Europa 2020 definește creșterea favorabilă incluziunii - care încurajează o economie cu un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă capabilă să genereze coeziune socială și teritorială - drept unul din domeniile sale prioritare. De asemenea, strategia stabilește cinci obiective principale, printre care și un important obiectiv social (reducerea cu 20 de milioane a numărului persoanelor expuse riscului de sărăcie până în 2020) și un angajament reînnoit în favoarea ocupării forței de muncă (un obiectiv de ocupare a forței de muncă de 75 % pentru grupa de vârstă 20-64 de ani).