Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități psihice și mintale ușoare

1. Proiect de intervenție în problematica integrarii sociale a persoanelor cu dizabilități.

2. Definirea problemei.

Definiția dată de Asociația Americană a Retardului Mintal (AAMR) se referă la persoanele cu dizabilități cognitive ca fiind retardați mintal. În 2002, aceeași asociație a stabilit că “retardarea mintală” este o dizabilitate de deficit care debutează înainte de vârsta de 18 ani și se caracterizează prin limitări semnificative atât în funcționarea intelectuală cât și în comportamentul adaptativ. Cea de-a patra ediție a Manualului de Statistică Diagnostică (DSM) definește “retardarea mintală” ca o funcționare intelectuală sub medie, existând concomitent cu limitări asociate care afectează domenii ale competențelor adaptive, cum ar fi auto-îngrijirea, traiul în locuință, sănătatea și siguranța.

Retardul mintal este apoi definit în termeni de funcționare comportamentală. Încercările de a defini diferite niveluri de deficiențe tind să se bazeze mai mult pe măsurători, mai ales pe testele standard de IQ (Carson, Butcher, Muneka, 1998).

Persoanele cu dizabilități mintale se confruntă deseori cu atitudini generalizatoare, în cea mai mare parte, negative, bazate pe concepții greșite despre ele. Aceste tipuri de prejudecăți fac persoanele cu dizabilități să fie muncitori nedoriți, întrucât prezența lor la locul de muncă provoacă sentimente de disconfort și negative, din cauza temerii că ei vor avea nevoie de protecție sau de tratament special, sau din cauza concepțiilor gresite referitoare la capacitatea lor de a îndeplini anumite sarcini.

Neangajarea lor este considerată a fi justificată; faptul că piața muncii este structurată într-un mod ce o face inaccesibilă lor este luat ca de la sine, iar indemnizațiile plătite aceste persoane. Trebuie să ne amintim că principiile pieței muncii sunt bazate pe productivitate și profitabilitate, concurența dură și tehnologia modernă și că necesită calificări înalte. Prin urmare, angajatorii nu sunt interesați să își asume “riscuri” și să investească în persoanele cu dizabilități mintale, atunci când pot angaja muncitori care se conformează normelor.

Temerile privind angajarea persoanelor cu dizabilități mintale se concentrează pe nevoia de pregătire intensivă și sprijin constant, și pe lipsa de competențe necesare. Se pare că principala dificultate este de a-i convinge pe angajatori să încerce să angajeze persoane cu deficiențe mintale, pentru că o dată ce au avut această experiență, angajatorii pot aprecia contribuția angajaților lor. Angajatorii care au avut contact cu persoanele cu dizabilități sunt înclinați să le angajeze, iar pe de altă parte, ei ar trebui să fie încurajați din punct de vedere economic să angajeze persoane cu dizabilități mintale sunt percepute ca o povară pentru societate.

În ciuda recunoașterii importanței pe care munca o are pentru îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu dizabilități, literatura de specialitate prezintă dovezi ample că rata șomajului în rândul persoanelor cu dizabilități mintale este mai mare decât în rândul populației generale, fără dizabilități (Rimmerman & Duvdevany, 1999).

Marea majoritate a persoanelor cu dizabilitati nu au asigurat in mod curent nici un fel de serviciu iar serviciile existente sunt slab diversificat, insuficiente, acoperite în mod aleatoriu de organizațiile neguvernamentale, astfel că intervenția din punct de vedere social are un caracter lacunar chiar dacă legislația este una favorabilă și susține promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, începând cu anul 2006, statul le impune companiilor cu peste 50 de angajați să angajeze și persoane cu dizabilități în proporție de cel puțin 4% din totalul angajaților.

Teorema integrării sociale: Handicapul este bariera ridicată de societate în calea integrării sociale depline, persoana cu handicap face eforturi suplimentare față de o persoană validă pentru a se integra social, atunci societatea are datoria să stimuleze procesul de integrare socială și să compenseze eforturile suplimentare făcute de persoana cu handicap. Punând în aplicare această teoremă, observăm că resursele financiare își găsesc alte destinații decăt cele pe care le au în prezent (Vasilescu, 2001).