Riscul de Lichiditate în Contextul Crizei Actuale

In 2006 lichiditatea sistemului bancar românesc s-a menţinut la un nivel ridicat, cu toate că băncile au alocat din ce în ce mai multe fonduri activităţii de creditare. In acea perioada lichiditatea sistemului bancar nu ridica probleme din perspectiva riscului, în contextul în care creditul pe termen scurt reprezenta peste un sfert din creditul neguvernamental, iar depozitele plasate la banca centrală - foarte lichide - erau într-un cuantum ridicat. O evoluţie favorabilă este şi tendinţa de extindere a maturităţii surselor de finanţare, îndeosebi pe seama celor externe.

Excesul de lichiditate din sistemul bancar românesc s-a diminuat pe parcursul anului 2007, în condiţiile continuării evoluţiei ascendente a creditării şi ale reducerii lichidităţii pieţelor

financiare internaţionale.

Începând cu ultimul trimestru al anului 2008, impactul crizei financiare si economice globale asupra sectorului bancar românesc se manifesta din ce în ce mai pronuntat pe culoarul indirect si anume pe acela al lichiditatii externe si al deteriorarii conditiilor macroeconomice. Înrautatirea lichiditatii pe plan global s-a reflectat îndeosebi prin cresterea costului de finantare si a riscurilor legate de scadenta scurta a acestora. Datoria externa pe termen scurt a bancilor reprezinta o potentiala vulnerabilitate, ce pare a fi atenuata în conditiile angajamentului asumat de bancile-mama ale principalelor noua institutii de credit cu capital strain de a-si mentine expunerea fata de România.

Principala îngrijorare în legatura cu reducerea lichiditatii se refera la impactul acesteia asupra cresterii viitoare a creditului si la potentialul efect negativ asupra riscului de credit.

Interventiile bancii centrale au avut însa ca efect îmbunatatirea lichiditatii sistemului bancar în primul trimestru al anului 2009. În plus, riscurile unor evolutii mai putin favorabile, generate de socuri externe sau cauze interne, apar drept semnificativ atenuate prin acordurile de finantare externa cu FMI si UE, precum si cu alte institutii financiare externe, si prin aplicarea setului coerent de politici macroeconomice si structurale asociate acestora.

Lichiditatea sistemului bancar românesc continua trendul descendent al ultimilor cinci ani, în contextul cresterii gradului de intermediere (cu o intensitate însa mai redusa spre finele anului 2008), dar si al turbulentelor de pe pietele financiare internationale. Principala sursa de finantare a activelor institutiilor de credit a continuat sa o constituie depozitele atrase de la companii si populatie, desi ponderea acestora în pasive a suferit o contractie de la 49,7 la suta la 31 decembrie 2007, la 44,6 la suta la 31 decembrie 2008 si 42,9 la suta la 31 martie 2009.

In 2010 riscul de lichiditate s-a atenuat faţă de perioada similară a anului trecut, în condiţiile angajamentului băncilor-mamă ale principalelor nouă instituţii de credit cu capital străin de a-şi menţine expunerea la nivel de grup faţă de România33, ale acordului de finanţare externă34, ale furnizării de lichiditate de către BNR prin intermediul operaţiunilor de politică monetară şi ale eforturilor băncilor de a păstra şi creşte sursele interne. Resursele stabile au evoluat favorabil sub impulsul creşterii economisirii şi al reducerii ratelor rezervelor minime obligatorii.

Scadenţele în mare parte de sub un an ale resurselor atrase de la populaţie şi companii nefinanciare ca şi datoria externă pe termen scurt a băncilor35 reprezintă în continuare potenţiale vulnerabilităţi la eventualele sincope globale de lichiditate şi la cele specifice băncilor-mamă.

Indicatorul credite/depozite a crescut consecvent, atingând un vârf istoric în octombrie 2008 de 128,7 la suta. În decembrie 2008, în contextul sporirii restrictivitatii în acordarea creditelor pentru toate tipurile de debitori, nivelul indicatorului mentionat s-a redus, pentru scurta durata, la 122,1 la suta, pentru ca apoi, în ianuarie, februarie si martie 2009, marimea acestuia sa depaseasca nivelul din decembrie (128,3 la suta, 127,4 la suta, respectiv 124,7 la suta) pe fondul unui ritm de crestere mai accentuat al creditelor, comparativ cu cel al depozitelor.

În contextul crizei financiare, al dezechilibrului pe maturităţi dintre credite şi resursele de finanţare şi implicit al dependenţei de sursele externe, asigurarea lichidităţii sistemului bancar din România a depins într-o măsură însemnată de încrederea deponenţilor interni şi a investitorilor străini în bănci şi de dorinţa lor de a reînnoi finanţările ajunse la scadenţă. Raportul credite/depozite pentru sectorul neguvernamental s-a îmbunătăţit in 2010, coborând de la un nivel maxim de 137,3 la sută (noiembrie 2008) la 119 la sută (martie 2010), cu o tendinţă ulterioară de creştere, explicată în parte de procesul de reducere a economiilor la nivelul companiilor în contextul constrângerilor de lichiditate.

A doua sursa de finantare a activelor la care au apelat institutiile de credit au reprezentat-o pasivele externe, care, desi într-un ritm mai lent în 2008, si-au majorat ponderea în pasivul agregat la 30,7 la suta la finele lunii decembrie, pentru ca apoi, în cursul trimestrului I al anului 2009, sa scada treptat, pâna la 28,8 la suta la 31 martie 2009. Expansiunea creditului în valuta a contribuit substantial la cresterea gradului de dependenta a sectorului bancar românesc de finantarea externa.