Țițeiul - sursă naturală de materii prime pentru petrochimie

Premisele ipotezei organice de formare a titeiului:

majoritatea titeiurilor se gasesc in roci sedimentare de natura organica si foarte rar in roci eruptive de natura anorganica;

apele de zacamint care insotesc titeiul au o compozitie asemanatoare cu cea a apelor marine actuale, de unde au dedus ca titeiul s-a format pe fundul marilor;

titeiul contine compusi cu azot din clasa porfirinelor, inruditi cu clorofila din plante sau hemina din singe. titeiul contine compusi cu oxigen, derivati ai colesterinei si fitosterinei care se gasesc numai in corpul animalelor sau plantelor;

titeiurile prezinta activitate optica specifica substantelor organice. Compozitia izotopica a carbonului din titei este identica cu a aceluia din organismele vii, fiind deosebita de cea a carbonului din carbonati, roci eruptive sau substante anorganice;

in laborator s-au obtinut produse similare titeiului pornind de la substante organice;

zacamintele de titei de pe toate continentele au ca trasatura comuna faptul ca se gasesc in formatiuni geologice tipice, subacvatice, caracterizate prin scufundari ale bazinelor marine.

IPOTEZA ORGANICA A FORMARII TITEIULUI

Presupune că titeiul s-a format pornind de la planctonul marin – ansamblu de organisme mono sau pluricelulare, vegetale sau animale, de dimensiuni foarte variate, care trăiesc în suspensie de apă.

După moarte, planctonul s-a depus pe fundul mărilor unde apa era lipsită de oxigen şi conţinea probabil hidrogen sulfurat. Din acest motiv nu a mai fost posibilă descompunerea oxigenată (aerobă), care conduce la CO2, NH3 şi H2O, materialul organic suferind întâi transformări biologice sub acţiunea unor bacterii anaerobe şi apoi transformări chimice catalizate probabil de rocile din zonă.

Pe măsură ce sedimentele au acoperit aceste depozite, ele au fost supuse unor temperaturi şi presiuni din ce în ce mai mari. Creşterea temperaturii a provocat ruperea legăturilor heteroatomice carbon – oxigen, carbon – azot, carbon – sulf cu eliberarea de molecule de tipul CO2, H2O, N2. Au apărut de asemenea fragmente uşoare care nu conţin heteroelemente – hidrocarburile şi construcţii hidrocarbonate complexe cu un conţinut scăzut de azot, oxigen şi sulf. Pe măsură ce adâncimea la care se află materialul a crescut au apărut fenomene de cracare care au condus la molecule scurte până la metan. Acest mecanism a fost insotit de apa sărată.

Din zăcământ petrolul este extras cu ajutorul sondelor.

În prima etapă sub presiunea stratului superior de gaz petrolul traversează roca de înmagazinare poroasă prin sondă şi iese la suprafaţă. Aceasta reprezintă producţia prin erupţie naturală.

Datorită faptului că volumul gazului din zăcământ se reduce şi în consecinţă presiunea sa scade, este necesar să se recurgă la alte procedee de exploatare, gaz – lift şi pomparea.

Procedeul gaz – lift constă în introducerea de gaz de sondă comprimat în zăcământ. Gazul sub formă de bule emulsionează petrolul care se află în zăcământ, densitatea acestuia scade şi petrolul poate ieşi la suprafaţă sub presiunea remanentă a zăcământului.

Pentru a extrage noi cantităţi de petrol în interiorul zăcământului se instalează o pompă acţionată de la suprafaţă de un balansier. Presiunea în zăcământ creşte şi se extrage din nou petrol.

Pentru a-l extrage se recurge la injecţia de apă. În scopul aplicării acestei metode se efectuează un nou foraj în zăcământ până la nivelul stratului de apă sărată. De la suprafaţă se injectează apă în care s-au dizolvat substanţe tensioactive. Nivelul apei crescând în zăcământ presiunea stratului de gaz se măreşte şi noi cantităţi de petrol sunt evacuate din alveolele rocii de înmagazinare.