Mediere și negociere

Una dintre paradigmele sociologice ce are ca temă conflictul, acesta este „cel mai important proces social” . Conform acestei idei, „societatea reprezintă un ansamblu de elemente sociale aflate în conflict” și este la fel de veche precum convingereacă relațiile sociale sunt baza stabilității sociale.

Conflictul a fost definit drept o „acțiune competitivă sau de opoziție între elemente incompatibile, stare sau acțiune antagonică, puternic dezacord între indivizi, grupuri, etc., ce genereazî frecvent dispute furibunde, bătălie sau război”.

În comunicarea actuală, întâlnim și conceptul de conflict, dar și cel de dispută, acestea fiind frecvent utilizate drept sinonime.

Disputa este privită drept faza incipientă a conflictului sau o stare de lipsă de acord totală, dar cu o durată mai scăzută. La nivelul disputei, se simte prezența unei tensiuni atât intra cât și inter-personale, având capabilitatea să genereze rezultate negative. Aceste rezultate negative au însă o importanță relativ minoră.

Producerea unor evenimente perturbatoare inițiatoare duce la ieșirea din starea de echilibru relativ a stărilor și relațiilor intrapersonale și a mediului în care acest proces se produce. Aceste perturbări produc tensiuni și forțe generatoare de nevoi și interese care nu sunt acoperite deloc sau sunt acoperite, dar într-un mod necorespunzător. În situația în care starea de echilibru nu este refăcută în timp util, tensiunile cresc și se amplifică, producând noi dezechilibre și alimentându-le pe cele deja existente.

Un fenomen inițiator are capacitatea de a produce o sumă de fenomene-răspuns, iar acestea pot la rândul lor să devină sau nu surse pentru crearea de noi conflicte.

În principiu, orice modificare oricât de mică dintr-un proces de comunicare poate facilita sau produce stări de tip conflictual. Indivizii afectați sunt forțați să iasă din starea neutră/ de echilibru și să reacționeze la dezechilibrul produs, obiectivul lor fiind să creeze o nouă stare de echilibru.

Dar cel mai ridicat nivel de tensiune este întâlnit în cazul conflictelor. Acestea sunt definite drept relații în care indivizii sunt antrenați în procese de impunere de soluții unilaterale, contrare, fomulate „fără a lua în considerare perspectivele, nevoile, interesele, dorinâele, condiționările celorlalte părți din proces”.

În condițiile în care conflictul escaladează, nivelul tensiunilor crește. În acest context, cel puțin una dintre părți încearcă să câștige avantaje, folosind toate metodele și mijloacele de care dispune (materiale, psihologice, emoționale sau normative), și atacând sursele de putere ale celorlalți, producându-le altfel diferite prejudicii.

Violența este înțeleasă ca „utilizare intenționată a forței fizice sau a altei forme de putere, ca amenințare sau exercitată în mod real față de o altă persoană, de un grup sau o comunitate, care are rezultat sau potențial de a produce răni, deces, prejudicii psihologice, afectarea dezvoltării sau deprivare”.

Administrarea eficientă a unei dispute necesită utilizarea unor strategii coezive, care pot duce la crearea de procese de management a disputelor ce urmăresc impunerea, păstrarea, restabilirea ordinii de drept sociale și aducerea situației afectate de disputa în situația inițială”. Acestea sunt „specifice proceselor clasice de management a disputei, sau vizează reechilibrarea/ crearea unei noi stări de echilibru pentru sistemele afectate de conflict și de urmările sale ( identificarea, interpretarea, înțelegerea, asumarea și acceptarea atât a stării inițiale cât și a celei modificate prin intermediul conflictului, și nu în cele din urmă, redefinirea și realizarea unei noi stări de echilibru), specifice proceselor restaurative de management a conflictelor.