Imobilizări Corporale

In martie 1982 Consiliul IASC a aprobat norma IAS 16 ,,Contabilitatea imobilizarilor corporale“. Ultima revizuire a Standardului a avut loc in anul 2004, acesta intrând în vigoare de la 1 ianuarie 2005.

1. Definiții

O IMOBILIZARE CORPORALǍ, denumitǎ și imobilizare materialǎ sau activ tangibil reprezintǎ un activ nemonetar care are un suport material. Potrivit reglementǎrilor contabile din România, imobilizǎrile corporale reprezintǎ active care:

- sunt deținute de o entitate pentru a fi utilizate în producția de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terților sau pentru scopuri administrative.

- sunt utilizate pe o perioadǎ mai mare de un an.

- nu sunt achiziționate pentru a fi revândute clienților.

2. Recunoasterea imobilizarilor corporale

Un element de imobilizǎri corporale este recunoscut in activ atunci când:

- este probabil cǎ întreprinderea sǎ beneficieze de avantajele economice viitoare asociate acestuia;

- costul lui, sau valoarea justǎ, poate sa fie evaluat(ǎ) în mod fiabil (credibilitatea evaluǎrii).

Asociind acest principiu fundamental al recunoaşterii prevǎzut de Standard cu definiția imobilizǎrilor prezentatǎ anterior, rezultǎ cǎ pentru cǎ un bun sǎ fie recunoscut ca o imobilizare corporalǎ trebuie sǎ indeplineascǎ urmǎtoarele condiții:

- bunul sǎ fie deținut de intreprindere pentru a fi utilizat in producția de alte bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terților sau pentru a fi folosit in scopuri administrative.

- bunul sǎ poate fi folosit pe mai multe perioade.

Primul criteriu de recunoaştere se considerǎ cǎ este îndeplinit dacǎ intreprinderea stabilește cu suficiențǎ certitudine cǎ va fi beneficiarǎ unor beneficii economice viitoare, prin folosirea bunului respective, ceea ce presupune cǎ ea va primi atât avantajele aferente activului respectiv , când întreprinderea trebuie sǎ stabileascǎ gradul de certitudine al fluxurilor beneficiilor viitoare pe baza evidențelor disponibile la data respective. Beneficiile economice viitoare se pot exprima prin cele mai diferite forme de avantaje viitoare , cum ar fi obținerea de venituri, reduceri de cheltuieli, avantaje economice, sociale sau de altǎ naturǎ.

Asigurarea îndeplinirii acestui prim criteriu se realizeazǎ numai atunci când atât avantajele utilizǎrii bunului cât si riscurile aferente acestei utilizǎri ajung sǎ fie deținute de întreprindere, ceea ce presupune finalizarea unei tranzactii (in cazul achizițiilor de bunuri) sau încheierea unui process de producție ( în cazul producției de bunuri pentru sine).

Al doilea criteriu de recunoaştere este mai usor de verificat in cazul achizițiilor de imobilizǎri corporale, intrucât tranzacțiile prin care au loc intrarea in posesia bunului identificǎ şi costul acestuia; în cazul producerii de cǎtre întreprindere a unui astfel de activ pentru necesitǎti proprii, o evaluare fiabilǎ a costului se realizeazǎ pornind de la tranzacțiile încheiate de intreprindere cu terții pentru aprovizionarea si consumul de materii prime si material, angajarea de personal și pentru asigurarea altor factori care prin utilizare genereazǎ costuri.

Conform Standardului, din definiția imobilizǎrilor corporale rezultǎ urmǎtoarele:

• Imobilizǎrile corporale trebuie sǎ fie în primul rând active, iar activele sunt definite în Cadrul General şi în Standardul IAS nr. 1 ca “resurse controlate în întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute şi de pe urma cǎrora întreprinderea estimeazǎ cǎ va obține beneficii”. Pe de alta parte, imobilizǎrile corporale sunt bunuri “deținute de o întreprindere”.

Standardul nu cere vreo condiție legatǎ de o anumitǎ valoare a imobilizǎrii corporale. În reglementǎrile românești se menține ca o condiție “valoarea legalǎ”, stabilitǎ in condițiile art. 3, al.2, lit. a din Legea nr. 15/1994, care în prezent este de minim 1800RON, conform HG nr. 424/2001.

• Cea de-a doua condiție cerutǎ de Standard, referitoare la durata, este cea convergentǎ cu cea din legislația româneascǎ, în mǎsura in care “perioada” se referǎ la un exercițiu financiar-contabil care, de regulǎ, este de un an: “durata mai mare de un an” în reglementǎrile româneşti și “durata mai mare de o perioadǎ” cum este vǎzut în Standard.

Deși nu existǎ o delimitare strictǎ a perioadei minime de timp în care trebuie sǎ fie utilizat un activ pentru a fi considerat imobilizat, criteriul cel mai frecvent aplicat constǎ în aceea cǎ activul trebuie sǎ poata fi utilizat în mod repetat pe o duratǎ de cel puțin un an. În aceastǎ categorie se includ și activele utilizate numai în perioade de vârf sau de urgent (de ex. Un generator).