Banii ca valoare juridică

Locul banilor în dreptul privat si civil

Deşi joacă un rol esenţial în relaţiile sociale, inclusiv în cele juridice, banii nu deţin un loc important în gândirea juridică moldovenească, fapt explicabil prin argumente de ordin cultural şi istoric. Omniprezenţa lor în raporturile patrimoniale, atât calitativ, cât şi cantitativ, nu s-a transformat într-o postură privilegiată în reglementări, jurisprudenţă sau doctrină. La nivel normativ, Codul civil nu a rezervat o poziţie specială banilor. Aceştia nu sunt nici definiţi, nici reglementaţi în particular, cu toate că referirile la ei sunt diverse. În Codul civil moneda apare sub multiple ipostaze: bani(spre exemplu, în materia contractului de societate, asociatul poate pune în comun, ca aport, ., „sau bani sau alte lucruri sau industria sa”); sume de bani (de pildă, art. 1145 C.civ. reglementează inter alia compensaţia „între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani”); sume (potrivit art. 1088 C.civ., la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală”); numerar (la raportul donaţiilor, conform art. 773 C.civ., „donatarul poate să nu raporteze numerarul dând echivalentul în mobile şi, în lipsa acestora, în imobilele succesiunii”); preţ(art. 526 C.civ., în materia cvasi-uzufructului, instituie, în sarcina uzufructuarului care a folosit bunurile, obligaţia „de a le înapoia în aceeaşi cantitate, calitate şi valoare, sau preţul, la sfârşitul uzufructului”).Dacă reglementarea monedei în dreptul privat este lacunară (căci maniera în care Codul civil a tratat banii s-a perpetuat şi în actele normative subsecvente), nici jurisprudenţa care întâlneşte banii în operaţiunile patrimoniale nu îi priveşte ca noţiune comercial, pe de altă parte, în virtutea rolului său tradiţional de conceptualizare şi sistematizare, nu a urmărit aceste misiuni în materie monetară. Nefiind reglementaţi de sine stătător, banii au fost întotdeauna încorporaţi în instituţiile juridice cu care au relaţii şi priviţi cu titlu accesoriu. Un parcurs, chiar superficial, al dreptului privat pozitiv conduce la concluzia că formele monetare sunt tratate incidental, în pofida însemnătăţii conceptuale şi practice; că referirile la obligaţiile băneşti, atât în reglementarea generală a obligaţiilor, cât şi în materia contractelor speciale, sunt atât de diseminate şi succinte, încât trădează lipsa unui interes special al legiuitorului faţă de această instituţie(1) Ocaziile cu care întâlnim moneda în Codul civil (cum sunt instituţiile plăţii a daunelor-interese a contractului de vânzare-cumpărare(4), a contractului de împrumut a contractului de depozit) ar fi justificat un regim juridic bine definit. Atomizaţi, însă, din punct de vedere instituţional, în reglementare şi doctrină, banii nu se bucură de un statut juridic coerent în dreptul privat. Ar părea, deci, că banii, conceptual, nu aparţin organic dreptului privat sau, cel puţin, că acesta nu îi revendică, deşi ar trebui şi ar putea să o facă, pentru că, în general, când spunem patrimoniu sau patrimonial, ne referim la bani, căci este bani. Dreptul privat întâlneşte banii prea frecvent ca să îi poată ignora.

1)R. Libchaber, Recherches sur la monnaie en droit privé, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1992, p. 1

2. Concepte monetare în Codul civil.

O lămurire a conceptelor cu care operăm se impune, în condiţiile în care lipsesc definiţiile legale, iar diversitatea terminologică întreţine echivocul. Trebuie distins între monedă, unitatea monetară şi formele monetare, sau, în alţi termeni, între bani, unitatea bănească şi formele băneşti: dacă banii reprezintă o formă particulară, imediat mobilizabilă, de avere unitatea monetară ar constitui etalonul unitar (unitatea de măsură) într-un sistem monetar, iar formele monetare sunt expresiile sub care conceptul esenţial numit ban există. Există, aşadar, între cele trei, un raport esenţă – unitate – existenţă sau, mai precis, gen abstract – o unitate din gen – formă concretă.Termenii utilizaţi în Codul civil pentru a desemna conceptele monetare sunt, după cum am arătat, diverşi. Semantic, însă, ei se află, toţi, într-o relaţie de sinonimie, semnificând banul ca tip de avere, în general, iar nu o formă monetară sau alta.Codul civil are în vedere acest sens nu numai atunci când face vorbire despre bani, generic (de pildă, la împărţeala succesiunii, conform art. 742 C.civ., „inegalitatea părţilor date în natură se compensează prin bani”), ci şi în cazul în care pomeneşte literalmente o formă monetară (numerarul): în materia raportului liberalităţilor în materie succesorală, art. 773 C.civ. obligă succesibilul care a primit bani să facă raportul „luând mai puţin din numerarul succesiunii”. Raţiunea acestei relaţii sinonimice între parte şi întreg (care astăzi nu mai poate fi acceptată) stă în aceea că, în epocă, în mod evident, legiuitorul nu a avut în vedere decât o singură formă monetară, numerarul(2)Reglementarea lacunară a banilor în Codul civil a avut, neîndoielnic, şi un efect pozitiv: anomia a permis apariţia, mai târziu, a unor forme monetare noi, fără să restrângă în vreun mod funcţiile pe care acestea le îndeplinesc în plan juridic.(3)Este ştiut că banii reprezintă, în prezent, o categorie eterogenă din perspectiva formelor pe care le îmbracă: alături de numerar, există moneda de cont (zisă şi scripturală), sub forma disponibilităţilor băneşti aflate în conturi bancare, precum şi moneda electronică, constând în valorile monetare stocate pe suport electronic. Aceşti bani au o existenţă virtuală, fiind creaţia instituţiilor de credit, iar nu a băncii de emisiune, şi tind să se substituie numerarului. Între toate aceste forme monetare, numerarul este înzestrat ope legis cu un curs legal, calificare decurgând din prevederea legală potrivit căreia nici un creditor nu îl poate refuza ca mijloc de plată.Clarificarea conceptuală de mai sus permite înţelegerea abordării dihotomice sau bidirecţionale pe care o propunem în cercetarea banilor din perspectivă juridică. Moneda poate fi privită atât static, izolat, ca bun în sine, cât şi dinamic, prin prisma funcţiilor îndeplinite în obligaţiile monetare.(4)

2)Spre exemplu, în materia ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune, art. 1114 C.civ.: „Când creditorul unei sume de bani refuză de a primi plata, debitorul poate să-i facă oferte reale, şi, refuzând creditorul de a primi, să consemneze suma”(3)De pildă, în materia stabilirii convenţionale a daunelor-interese, art. 1087 C.civ.: „Când convenţia cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părţi o sumă nici mai mare nici mai mică”.(4)De exemplu, în materia obligaţiilor cumpărătorului, art. 1361 C.civ.: „Principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract”.( 5)Spre exemplu, cu privire la împrumutul de bani, art. 1578 C.civ.: „Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii”.( 6)De pildă, în materia obligaţiilor depozitarului, art. 1604 C.civ.: „Depozitarul trebuie să înapoieze tot acel lucru ce a primit. Un depozit de bani, când depozitarul, conform art. 1602, făcuse întrebuinţare de dânsul, trebuie să se restituie în acele monede în care s-a făcut, atât în cazuldesporire,câtşiîn acela de scădere a valorii lor”.( 7)Pentru o analiză exhaustivă a banilor în cele două direcţii, a se vedea R. Libchaber, op. cit., p. 11 C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie, Ed. Expert, , 1998, p. 34.